Omul care a inşelat o ţară întreagă

Posted on 13/06/2011 by

4


În aproape douăzeci de ani de politică, dintre care mai mult de zece la putere, Silvio Berlusconi îşi va fi marcat ţara ca nimeni altcineva. În timp ce aureola lui se ofileşte, într-un articol care a cauzat ceva polemică în Italia, The Economist crede că moştenirea lui Il Cavaliere “va bântui Italia pentru mulţi ani”.

Silvio Berlusconi are de ce zâmbi. În 74 de ani de existenţă, a creat un imperiu mediatic care l-a făcut cel mai bogat om din Italia. El domină viaţa politică din 1994 şi se poate lăuda acum cu cel mai lung mandat  de prim-ministru din istoria Italiei, după Mussolini. El a dezminţit nenumăratele previziuni anunţându-i căderea iminentă. Şi totuşi, în ciuda tuturor acestor succese, omul este un lider dezastruos, şi anume din  trei motive.

Două dintre aceste motive sunt bine cunoscute. Tărăboiul senzaţional al chefurilor sale, seratele “bunga bunga”; este primul ministru, oferind spectacolul consternant al unui prim-ministru dat în judecată în Milano, acuzat de relaţii sexuale cu o minoră contra cost. Afacerea “Rubygate” nu l-a împroşcat doar pe Silvio Berlusconi, ci şi întreaga sa ţară.

Oricât de scandalos ar fi acest caz, consecinţele acestuia asupra acţiunii politice ale primului-ministru rămân limitate. I-am denunţat de multe ori al doilea eşec : mişmaşurile lui financiare. El a fost judecat de zeci de ori pentru acestea şi a reuşit să scape, datorită depăşirii termenului de prescripţie sau pentru că a schimbat legea. Este evident că nici obiceiurile lui sexuale condamnabile şi nici episoadele dubioase din viaţa lui de om de afaceri nu i-au convins pe italieni că Berlusconi este un eşec lamentabil, şi chiar dăunător.

Al treilea lui defect este cu mult mai rău : dispreţul lui total faţă de situaţia economică a ţării sale. Poate că era distrat de problemele sale cu legea, întrucât în niciun moment din cei nouă ani de când este prim-ministru el nu a rezolvat sau nici măcar nu a recunoscut gravele deficienţe economice ale Italiei. Cu alte cuvinte va lăsa în urma lui o ţară într-o situaţie îngrozitoare.

“I” de la Irlanda,nu de la Italia

O concluzie funestă, care probabil îi va surprinde pe observatorii crizei monedei euro. Faptul este că, datorită politicii bugetare stricte a lui Giulio Tremonti, ministrul de finanţe al lui Berlusconi, Italia a reuşit pentru moment să scape mânia pieţelor. În acronimul PIGS [“porci” în limba engleză, care reprezintă ţările europene considerate “iresponsabile”] “i”-ul este cel al Irlandei, nu al Italiei, alături de Portugalia, Grecia şi Spania. Italia nu a experimentat balonul imobiliar, băncile ei nu au dat faliment. Piaţa muncii se menţine : rata şomajului este de 8%, faţă de peste 20% în Spania. Deficitul bugetar va ajunge în 2011 la 4% din produsul intern brut (PIB), faţă de 6% în Franţa.

Dar aceste cifre liniştitoare sunt de fapt înşelătoare. Italia nu suferă de o boală economică acută : boala  care-i roade încet vitalitatea este mai degrabă cronică. Când economiile europene se contractează, economia italiană se face şi mai mică. În anii 2000-2010, doar Zimbabwe şi Haiti au înregistrat o creştere mai lentă decât Italia. Mai rău, PIB-ul ei pe cap de locuitor de fapt a scăzut. Din cauza acestei lipse de creştere, şi în ciuda acţiunilor lui Giulio Tremonti, datoria publică a rămas la 120% din PIB, fie a treia cea mai ridicată printre naţiunile bogate. Şi este cu atât mai îngrijorător întrucât populaţia italiană îmbătrâneşte rapid.

Rata scăzută a şomajului mediu ascunde în realitate inegalităţi importante. Un sfert dintre tineri – şi chiar mai mult în sudul defavorizat – sunt şomeri. Rata de activitate a femeilor, 46%, este cea mai scăzută din toată Europa de Vest. Un amestec nefast de productivitate scăzută şi de salarii ridicate erodează competitivitatea. Italia ocupă locul 80 în clasamentul “Doing Business” al Băncii Mondiale, în spatele Belarusului şi Mongoliei, şi locul 48 în clasamentul competitivităţii mondiale stabilit de către Forumul Economic Mondial, după Indonezia şi Barbados.

Draghi: “politicile guvernamentale împiedică dezvoltarea Italiei”

Mario Draghi, guvernatorul Băncii Italiei (dar care trebuie să preia direcţia Băncii Centrale Europene), a schiţat un tablou grăitor în discursul său de plecare. Subliniind faptul că economia italiană are mare nevoie de reforme structurale majore, el a arătat cu degetul productivitatea stagnantă şi a criticat politicile guvernamentale care “sunt incapabile să sprijine dezvoltarea [Italiei], dacă nu chiar din contră o împiedică”.

Aceşti factori încep să afecteze faimoasa calitate a vieţii italiene, faimoasă pe bună dreptate. Infrastructurile se descompun. Serviciile publice sunt saturate. Mediul este pus la grea încercare. Veniturile reale, în cel mai bun caz, stagnează. Tinerii italieni cât de cât ambiţioşi îşi părăsesc masiv ţara, lăsând puterea unor elite îmbătrânite şi deconectate de realitate. Puţini europeni îşi dispreţuiesc atâta cât italienii politicienii lor putred de răsfăţaţi.

Când l-am criticat pentru prima oară pe Berlusconi în paginile noastre, mulţi reprezentanţi ai mediului  afacerilor ne-au răspuns că numai cu tupeul lui de antreprenor fără scrupule se putea spera o modernizare a economiei italiene. Nimeni nu mai îndrăzneşte acum să scoată astfel de lozinci. Ei preferă acum să spună că nu-i vina lui, ci a acestei ţări ne-reformabile.

Silvio Berlusconi ar fi putut face mai mult pentru Italia

Iar această idee a unei imposibile schimbări nu este numai fatalistă, ci şi falsă. La mijlocul anilor 1990, guvernele italiene succesive, gata să facă orice pentru a nu fi lăsate în afara euro-ului, au pus în aplicare reforme impresionante. Silvio Berlusconi însuşi a reuşit sporadic, între două treceri prin tribunale, să introducă măsuri de liberalizare. El ar fi putut poate face mult mai mult dacă şi-ar fi folosit imensele sale puteri şi popularitate în alte scopuri decât propriile sale interese. Acum întreprinderile italiene vor plăti un preţ pipărat pentru plăcerile lui.

Şi dacă succesorii lui Silvio Berlusconi vor fi la fel de neglijenţi ca el ? Criza euro forţează astăzi Grecia, Portugalia şi Spania să adopte reforme colosale, împotriva opoziţiei opiniei lor publice. Pe termen scurt, aceste reforme vor fi dureroase, dar pe termen lung, ar putea oferi un nou elan acestor economii periferice. Unele ţări ar putea uşura de asemenea povara datoriilor lor restructurându-le. O Italie nereformată, stagnantă, cu o datorie publică blocată deasupra pragului de 120%, ar fi catalogată drept marea întârziată a zonei euro. Şi din cauza cui ? A unui Silvio Berlusconi, care, fără îndoială, nu şi-ar pierde zâmbetul nici în această circumstanţă.

Sursa secundara: PressEurope

Advertisements