Editorial: După chipul şi asemănarea…

Posted on 16/06/2011 by

5


Cineva, chiar un optimist, care citeste presa europeana zilnic, poate sa ajunga rapid la un scepticism pronuntat fata de proiectul European. Cand spun presa, ma refer la publicatiile de varf din statele considerate marile puteri europene, Germania, Marea Britanie sau Franta.

Nu stiu cat de bine mi-am facut in primul rand mie cand am hotarat dezvoltarea acestui nou proiect, despre cititorii blogului nu mai vorbesc. Probabil comentariile, analizele sau editorialele pe care le public pot produce senzatia ca acest blog este unul mai mult eurosceptic decat un sustinator al proiectului european si al apartenentei noastre la acest proiect. Complet neadevarat! Romania nu are alte sanse mai bune in afara acestui proiect, care conform tuturor aparentelor a intrat intr-un con de umbra, aproape in stadiul de avarie.

Majoritatea analistilor europeni din tarile care inca nu au “intins mana” pentru a se salva din catastrofele financiare in care au intrat, sustinuti de majoritatea opiniei publice din tarile de apartenenta, ridica degetul acuzator spre birocratia de la Bruxelles, care nu a reusit, nu reuseste astazi si sentimentul este ca nu are cum sa reuseasca nici in viitorul apropiat sa solutioneze nici macar una din problemele stringente ale crizelor in care se zbate continentul European in general si Uniunea Europeana in particular.     

In Daily Telegraph (ziar conservator, de dreapta), Alasdair Palmer, editorul pentru “politicii publice” al publicatiei, sustine ca în urma declaraţiei lui Tony Blair, potrivit căreia Europa are nevoie de integrare suplimentară, cu un preşedinte ales în mod democratic care să o conducă, că de asta va beneficia doar armata de eurocraţi de la Bruxelles. Celor mai mulţi politicieni din UE, precum celor mai multe politici UE, le lipsesc legitimitatea şi o ştiu. Aşa că atunci când Tony Blair a insistat săptămâna trecută că Europa are nevoie de un “preşedinte ales”, exprima cu voce tare o convingere ascunsă a aproape tuturor oficialilor implicaţi în birocraţia politică pan-europeană, potrivit căreia o mai bună unitate este mai utilă pentru toată lumea. Scrie Palmer:

“Pot să cred că o mai mare Uniune Europeană aduce beneficii pentru politicienii continentului, care pun mâna pe jucăriile oferite de slujbă: coloane oficiale, avioane private, linguşeli şi un simţ ameţitor al puterii. Dar ce face pentru noi ceilalţi?”

 

Editorialistul britanic  concluzioneaza articolul :

 

“Pe de-o parte asta linişteşte [discursul lui Blair], pentru că arată cum proiectul de unificare îşi dă ultima suflare pe altarul interesului naţional. Sugerează că, până la urmă, nu este altceva decât un mod de a-i face pe eurocraţi să se simtă importanţi. Dar, tragedia este că dorinţa lor de preamărire poate să sfârşească prin a ne distruge democraţia”.

Daca editorialistul de la Daily Telegraph nu a fost suficient de dureros cu aceste constatari complet pertinente, vine Bernard Guetta de la cotidianul francez Libération (ziar de stanga) si constata ca:

“Implicaţi în luptele din Libia, europenii descoperă că nu au mijloace la înălţimea ambiţiilor lor. Şi fără mijloace militare, Europa nu poate avea o diplomaţie credibilă într-o regiune strategică pentru ea.

Referindu-se la discursul lui Robert Gates (despre care am discutat si eu saptamana trecuta pe Politeia – NATO: un partaj cu scandal), scrie Guetta:

“Şeful Pentagonului a spus adevărul, dar nu tot adevărul. Nu numai că multe ţări din UE nu au aproape deloc forţe armate deoarece contau pe protecţia SUA de la începutul Războiului Rece, iar dispariţia ameninţării sovietice i-a încurajat să-şi reducă şi mai mult efortul lor militar, dar chiar şi marile puteri europene, chiar şi Paris şi Londra, au capacităţi de proiecţie extrem de limitate […]Foarte bine, vor spune acei dintre europeni care consideră că ţara lor nu a are ce căuta în Kabul, Misrata sau Abidjan. Dar dincolo de dezbaterea asupra motivelor acestor intervenţii, nicio putere nu se poate lipsi de  mijloace militare fără a-şi pierde existenţa politică. Pentru a fi ascultată şi a conta pe scena internaţională, o ţară trebuie să aibă capacitatea de a acţiona sau reacţiona.

Pana la sfarsit ziarul de stanga, Libération, ajunge la concluzia “surprinzatoare”:

“Statele Unite nu mai sunt dispuse să finanţeze apărarea Europei şi nu prea există motive de a gândi că o vor mai face din nou într-o bună zi. Perfect explicit, acesta a fost mesajul lui Robert Gates şi reiese oricum din modul deliberat în care americanii îi lasă pe europeni în linia întâi în Libia. Trebuind să ducă pe umerii lor cea mai mare parte a acestei operaţiuni, europenii sunt obligaţi acum să constate că ar trebui să-şi mărească cheltuielile lor militare, cu atât mai mult cu cât vor trebui să înfrunte perioada lungă de instabilitate deschisă de primăvara arabă, de la Rabat la Sanaa.”

Asa cum am mentionat, surprinzator de adevarat fata de doctrinarii pacii si a multiculturalismului European. Sunt probabil sanse ca lucrurile sa se schimbe, desi dupa parerea mea prea putin si cam tarziu. Apropo, ce se aude cu avioanele alea F-16, pe care Romania trebuie sa le cumpere?

Advertisements
Posted in: Editorial, Europa 2011, UE