Vremurile istoricilor

Posted on 29/06/2011 by

1


Cred ca mai mult ca oricand asistam la luari de pozitie interesante ale multor istorici care au hotarat dintr-un motiv sau altul ca vremurile in care traim au nevoie de o explicatie din perspectiva vremurilor care au trecut. Personal cred ca aceste atitudini sunt extrem de pozitive, transformand realitatile cotidiene dintr-o imagine aplatizata intr-o imagine care isi are perspectiva necesara, fara de care o analiza nu poate fi pertinenta.

Parerea mea despre turneul Premierului chinez Wen Jiabao am relatat-o in articolul “Despre reputaţie, imagine şi obraz” si sunt multumit ca un alt istoric, profesor si cronicar serios, analizeaza perspectivele acestui turneu intr-un fel la fel de “original”, bineinteles aducand perspectiva istorica, asa cum o vede el.

Istoricul despre care vorbesc este Timothy Garton Ash. Este profesor la Universitatea din Oxford, unde conduce centrul de studii europene al Colegiului St Antony şi este senior resercher la Hoover Institution de la Universitea Stanford, in SUA. Garton Ash este un autor prolific, care a scris – Revoluţia poloneză: Solidarnosc” (1983), “Utilizările adversităţii: eseu despre destinul Europei Centrale” (1989), “Foloasele prigoanei – eseuri despre destinul Europei Centrale si de Est. Lanterna magica – martor la revolutia din ‘89 de la Varsovia, Budapesta, Berlin si Praga” (1990, în limba română în 1997), “In numele Europei: Germania şi continentul divizat” (1993), “Istoria prezentului – eseuri, schite si relatari din Europa anilor 1990 ” (2000, apărută în limba română în 2002). Ultima sa lucrare se intitulează “Facts are subversive” (2009). Pentru mai multe date despre el, puteti accesa situl personal.

Articolul lui Timothy Garton Ash,  pe care doresc sa-l aduc in atentia cititorilor, poarta titlul original “Europe’s crisis is China’s opportunity. No wonder nice Mr Wen is on his way”, care intr-o traducere aproximativa ar fi “Criza Europei este o oportunitate pentru China. Nici o minune ca bunul dl Wen este pe drum” . Articolul original a fost publicat in “The Guardian” si a fost evidentiat de PressEurope.

Criza Europei este o oportunitate pentru China.

Odată ca niciodată, Europa a colonizat câteva părticele din China. Astăzi, China colonizează părticele din Europa. Neoficial, evident, şi mult mai politicos decât atunci când a fost rândul europenilor. Ascensiunea Chinei evidenţiază, dar şi exploatează declinul relativ al Europei.

Când primul-ministru Wen Jiabao a venit în Europa, a vizitat Germania, Marea Britanie şi Ungaria. De ce Ungaria? Parţial pentru că deţine preşedenţia rotativă a UE, si deoarece China are mari investiţii acolo şi doreşte să mai facă – aşa cum face şi în alte părţi din Sud-Estul şi Sudul Europei.

Un studiu care va apărea curând al Consiliului European pentru Relaţii Externe (ECFR) estimează că 40% dintre investiţiile chineze din UE se găsesc în Portugalia, Spania, Italia, Grecia şi Estul Europei. De ce se acordă atâta atenţie periferiei? Ei bine, pentru că acolo se pot face investiţii promiţătoare şi aceste mici economii periferice sunt o cale uşoară de a penetra o piaţă europeană de 500 de milioane de consumatori.

“Aveţi nevoie de banii noştri” – Piaţa UE este cu mult mai deschisă investitorilor chinezi decât este cea chinezească pentru europeni. Investiţiile masive în aceste ţări au şi o socoteală politică. Nu este prea cinic să-i vezi pe conducătorii de la Beijing construind un fel de lobby pentru China în interiorul structurilor decizionale ale UE, unde statul cel mai mic este cel puţin teoretic egal cu cel mai mare.

Cu cele mai mari rezerve valutare din lume – în prezent în jur de 3 trilioane de euro – China ar putea cumpăra jumătate din bunurile Greciei ce se pot privatiza, cât ai clipi. Ar trebui grecii să se ferească de darurile chinezilor? Ei bine, calul de dar nu se caută la dinţi. Sau, aşa cum a declarat – cu o infinită delicateţe – un specialist chinez în geostrategie, unuia dintre autorii viitorului studiu ECFR: “Aveţi nevoie de banii noştri”.

Nu trebuie să devenim paranoici. Atâta timp cât credem în comerţ şi pieţe libere, trebuie să şi punem în practică ceea ce predicăm. Totuşi, nu este nicio îndoială că puterea economică a Chinei avansează puternic în Europa, transformându-se şi într-o influenţă politică.

Unii dintre vecinii asiatici ai Chinei au resimţit mult mai dur ascensiunea chineză. În timp ce unii în Europa încă mai visează la o lume postmodernă a suveranităţii împărţite, în care UE devine un model al guvernării globale, geopolitica Asiei se aseamănă tot mai mult cu cea europeană de sfârşit de secol XIX – mai degrabă decât cu cea a sfârşitului secolului XX.

Puterile suverane aspiră neîncetat la supremaţie, strângând forţe marine şi terestre, disputându-şi controlul asupra teritoriilor (cum ar fi Kaşmir) şi mărilor. Interesele naţionale şi pasiunile calcă în picioare interdependenţa economică. În afară de dimensiunile economice şi militare ale creşterii puterii Chinei, mai există şi o a treia dimensiune: politică, culturală sau “soft power”.

Modelul antic al “autorităţii umane” – Yan Xuetong, unul dintre principalii scriitori ai Chinei pe probleme de relaţii internaţionale, tocmai a scris o carte nouă numită “Gândire antică chineză – putere modernă chineză”. Este consacrată rememorării lecţiilor de gândire politică de dinainte de dinastia Qin – ceea ce înseamnă inaintea anului 221 î.C. – şi aplicarea lor în poziţionarea Chinei în lumea de astăzi.

Yan susţine că de la aceşti gânditori antici chinezi se pot discerne două idei opuse ale puterii statului: hegemonia, sau ceea ce numim “autoritatea umană”. Prin “autoritatea umană”, se înţelege că înţelepciunea, virtutea şi binefacerea conducătorilor nu numai că satisfac propriul popor, dar atrag şi altele, astfel răspândind modul lor de a face lucrurile în afara frontierelor.

Chiar dacă nu pare complet potrivnic simplei hegemonii, Yan susţine că China ar trebui să aspire la acest mod mai ambiţios al puterii politice – prin “reînnoirea constantă a sistemului politic”, printre altele. În timp ce proza sa este puţin eliptică la acest punct, el mai sugerează că “China trebuie să includă principiul moral al democraţiei printre cele pe care le promovează”.

China anului 2011 este, trebuie spus, departe de o astfel de “autoritate umană”. Începând cu marele reformist Deng Xiaoping, poate să-şi atribuie dreptul moral de a fi scos milioane de oameni din sărăcie. În ochii ţărilor în curs de dezvoltare din toată lumea, modelul său de capitalism condus de stat este o provocare ideologică pentru modelul acum aflat în criză al capitalismului de piaţă liberă.

O putere în plină schimbare – În Wen Jiabao, omul ce vine în Europa, există şi o altă faţă, mai atrăgătoare, mai grijulie, deschisă în mod remarcabil către dezbaterea întrebărilor critice din afară, o faţă populară chiar şi printre tinerii chinezi critici de acasă. Dar în ultimii doi ani, tumultuosul Partid Comunist – aflat într-o perioadă de pregătire pentru schimbarea conducerii sale din 2012 – s-a întors la o formă care numai umană nu este, după cum se vede din tratamentul aplicat minorităţilor etnice şi din arestarea artistului Ai Weiwei. Reacţia sa la primăvara arabă a fost de asemenea mai agitată decât ar fi trebuit să fie, potrivit observatorilor.

Nici una dintre cele trei feţe ale puterii chineze – economică, militară şi politică – nu poate fi separată de celelalte. Toate sunt în schimbare. Angajamentul critic de genul celui aşteptat de David Cameron şi Angela Merkel de la admirabilul domn Wen este de dorit. Crudul adevăr, totuşi, este că influenţa externă asupra dezvoltării acestei superputeri emergente va fi limitată. Deci trebuie să facem ordine în propriile probleme, să privim îndeaproape, şi să sperăm.

Advertisements