Aduc astazi un articol publicat in The Independent, semnat de Adrian Hamilton. Creat în 1986, The Independent, este unul dintre serioase publicatii ale presei britanice de calitate, care se distinge de concurenţii săi prin angajamentul său pro-european. Incă de la debuturile sale, în timpul erei Thatcher, când o mică echipă a făcut pariul de a lansa un cotidian care să nu fie afiliat la nici unul din cele două curente de opinie politice britanice, The Independent s-a distins prin originalitate si integritatea publicistica. In ciuda unui succes stimabil, ramâne cel mai mic dintre cotidianele naţionale aşa-zis de calitate. Fără înflorituri, dar şi fără originalitate, site-ul web a revenit la o formulă clasică dupa ce a experimentat mai multe variante, de la lansarea sa în 1997. Adrian Hamilton este editorialist la The Independent. Scrie săptămânal un editorial de politica internaţională. Anterior a fost redactor şef al The Observer.
Articolul a fost prezentat de PressEurop sub titlul original – “Now we want Gaddafi out, now we don’t” “Îl vrem ba nu îl vrem pe Gaddafi”, titlu care surprinde adevarata nuanta a autorului.
Marţi, William Hague [şeful diplomaţiei britanice], urmat de ministrul de Externe francez, Alain Juppé (la propriu, au împărţit acelaşi podium la Paris) au acceptat posibilitatea ca Gaddafi şi familia lui să rămână în Libia, după ce timp de mai multe luni ambii au insistat asupra faptului că el trebuie să plece. Ieri, Hague a adoptat încă odată poziţia Franţei, anunţând că Marea Britanie recunoaşte legitimitatea opoziţiei libaneze şi expulzează de la Londra diplomaţii care reprezintă vechiul regim al lui Gaddafi.
Acesta este un gest politic dintre cele mai neplăcute. Vrea să arate că, în timp ce Marea Britanie admite acum că s-ar putea să nu fie capabilă să scape de persoana lui Gaddafi, continuă totuşi să susţină schimbarea regimului. În realitate, este o simplă recunoaştere a realităţii de la faţa locului.
Ne-am folosit forţa aeriană pentru a sprijini opoziţia, dorindu-ne din suflet să putem înclina balanţa militară pentru a permite forţelor opoziţiei să câştige războiul. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. În schimb, am intrat într-un impas care ar putea să dureze toată vara. Faptul de a declara acum că Gaddafi poate să rămână dacă renunţă la putere este doar o pierdere de timp. Cheia acestei situaţii este că liderul libian nu o să renunţe la putere atâta timp cât crede că se poate menţine pe poziţie, cel puţin în anumite regiuni ale Libiei. Şi se pare că este şi cazul.
Pe termen lung, se vede că va fi secătuit pur şi simplu datorită presiunii economice şi a pierderii veniturilor de pe urma petrolului. Dar pe moment, cea mai bună politică din partea Occidentului nu este să proclame ce poate şi ce nu poate să facă, ci să obţină din partea opoziţiei o încetare a focului pentru a începe negocierile între cele două tabere, fie sub egida Naţiunilor Unite, fie a Uniunii Africane.
“Posesiunea”, o problemă occidentală – Problema cu politicienii occidentali – toţi politicienii – este aceea a “posesiunii”. Dacă apare o situaţie cu o dezvoltare potenţial avantajoasă, precum Primăvara Arabă, aceştia vor pretinde o parte din meritul ei. Dacă intervine un eveniment care are un deznodământ nefericit, precum cel din Yemen sau Bahrain, se vor îndepărta de el cât se poate de mult.
Dar Primăvara Arabă nu este ceva ce poate fi “posedat” în felul acesta. Ar fi minunat dacă marile mişcări sociale, precum revoltele din Orientul Mijlociu s-ar putea desfăşura într-o atmosferă de farmec şi lumină. Dar este vorba în cele din urmă despre putere şi soarta lor este determinată de tot felul de factori, majoritatea pe plan local.
Intervenţia occidentală nu poate fi eficientă decât dacă se merge până în pânzele albe şi ţara este invadată, ceea ce implică toate problemele pe care le-am văzut în Irak şi Afganistan. Cea mai bună politică a Occidentului este supravegherea discretă.
Ceea ce nu înseamnă că trebuie să ne dăm la o parte şi să nu facem nimic. Dar cele mai bune arme, cele mai bune încurajări de care dispunem, sunt cele de natură economică. Recunoaşterea Consiliului Naţional de Tranziţie ca fiind adevăratul guvern nu serveşte la mare lucru. În cele din urmă, libienii vor trebui să-şi stabilească destinul lor politic singuri. Dar putem cel puţin să le oferim un viitor în care ajutorul economic, deschiderea pieţelor şi libertatea de mişcare prefigurează o viaţă mai bună decât cea pe care au trăit-o cu greu în anii de conducere dictatorială şi coruptă.
Deschiderea graniţelor şi imigraţia sunt, bineînţeles ultimul lucru pe care politicienii europeni sunt gata să-l accepte. Şi nici în domeniul deschiderii pieţelor sau ajutorului economic direct nu sunt pregătiţi să ofere prea multe, în vremurile acestea de austeritate.
Dar să ieşim puţin din cadru şi să ne gândim. Primăvara Arabă este cel mai bun lucru care i s-a întâmplat Europei în ultima generaţie [aproximativ 25 de ani], oferind oportunităţi nu numai pentru o nouă politică pentru întreaga zonă mediteraneană, ci şi o renaştere economică atât în sudul Europei cât şi în Africa de Nord. A venit vremea de a oferi un răspuns măreţ, nu pentru a stabili mărunţişuri referitoare la viitorul colonelului Gaddafi, oricât de neplăcut ar fi acest personaj.
Actualităţi Europene 
Petronius.
01/08/2011
Probabil ca gresesc, dar cei care inca mai cred in dreptul international considera interventia armata din Libia ca fiind ilegala. Prin rezolutia ONU s-a hotarat una, iar pe teren s-a intamplat altceva,
Daca ori de cate ori intr-o tara opozitia inregistreaza vicitime in timpul unor manifestatii violente, puterile occidentale vor interveni impotriva puterii legitime, atunci va exista o incurajare implicita la destabilizarea oricarei tari.
Oare noua ne-ar fi convenit ca URSS sa fi intervenit in timpul Revolutiei noastre ? eventual impreuna cu Ungaria … Conditiile au fost asemanatoare; gresesc ? Nu cred ca mai exista un om care judeca si care sa nu vada ca in Libia este vorba doar despre petrol.
Oare nu oriunde in Lumea asta atunci cand niste rebeli inarmati atatca puterea aceasta riposteaza ? Oare nu la fel s-a procedat si in Kosovo, unde UCK (care dupa orice definitie erau teroristi) au fost sprijiniti desi au la activ crime de razboi ? Se stia inca de atunci ca musulmanii au tras obuzul criminal in piata din Sarajevo ? Azi de ce nu se mai vorbeste despre asta ? Acei criminali de ce nu sunt cautati pentru crime de razboi ?
Exista dictaturi pe care Occidentul le incurajeaza si le sustine (China ar fi doar un singur exemplu). Au existat democratii pe care puterile civilizate le-au destabilizat in mod activ si le-au aruncat in haos si dictatura …
Cred ca stiti gluma aceea: De ce in SUA nu va fi revolutie niciodata ? Pentru ca acolo SUA nu are ambasade …