Necesitatea adevărului istoric

Posted on 18/08/2011 by

3


Stiu ca ultima oara cand am vorbit despre adevarurile istorice care nu se doreau discutate de publicul romanesc am primit multe căldări de lături. Asta nu-mi va atenua dorinta de a povesti adevarul asa cum a fost si nu asa cum multi dintre politicieni doresc sa-l descrie.

Reunificarea Germaniei (Wiedervereinigung) s-a înfăptuit oficial la data de 3 octombrie 1990, când teritoriul fostei Republici Democrate Germane (RDG), reorganizat în 5 landuri, adera la RFG. Ca urmare RDG-ul a dispărut ca entitate statală, anexandu-se oficial Republicii Federale Germania (RFG). Începutul procesului, care a condus la această nouă unire, este denumit Die Wende (schimbarea direcţiei).

Die Wende, schimbarea de  direcţie,  a fost posibila prin “tratatul doi-plus-patru,” sau asa cum este cunoscut in istoriografia moderna a Germaniei (Zwei-plus-Vier-Vertrag). La 8 februarie 1990, secretarul de stat american James Baker a vizitat Moscova; acolo a propus negocieri pentru unificarea Germaniei în formula „doi plus patru”, adică cele două Germanii RDG şi RFG, precum şi Statele Unite, Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Franţa. La 12 septembrie s-a semnat la Moscova tratatul care consfinţea reunificarea pe cale paşnică a Germaniei. Ceremonia oficială s-a desfăşurat la 3 octombrie la Berlin. Tratatul fara anexele secrete il puteti citi, aici.

Cei mai vehementi inamici ai aceste unificari au fost francezii, rusii fiind foarte bine motivati pentru a consimti. Marea Britanie a continuat sa primeasca gratificatii de le UE / Germania sub forma unor fonduri comunitare pana aproape de finalul guvernarii lui Tony Blair (adica niste ani buni).

Presedintele de atunci al Frantei, Mitterrand,  l-a informat pe Cancelarul “unificarii”, Helmut Kohl, că preţul “da-ului” francez la “Germania Mare” era cesiunea mărcii şi a Bundesbank-ului, transformate în monedă şi Banca Centrală europene, argumentul europenist care a avut tinta de a consolida puterea Frantei, fara a arata ca de fapt se doresc mituiti, la fel ca ceilalti parteneri.

Elitele noii republici din Berlin vroiau să arate că scopul unităţii germane era o Germanie europeană şi nu o Europă germană, dar întotdeauna cu gândul că euro-ul ar trebui să se comporte ca marca, iar BCE ca Bundesbank. De unde rigoarea aparentă a “criteriilor” de la Maastricht şi alegerea Frankfurt-ului ca sediu al BCE.

In octombrie sau noiembrie 1994, Wolfgang Schäuble, şeful de atunci al deputaţilor CDU-CSU în Bundestag, lansa împreună cu colegul lui Karl Lamers ideea provocatoare a unui “nucleu european” (Kerneuropa). Conform acestei idei, inima economică şi strategică a continentului – Germania, Franţa şi Benelux – ar fi trebuit să se doteze cu o monedă proprie pentru a împiedica structura comunitară să alunece spre “o formaţie mai slabă, limitată la câteva aspecte economice şi compusă din diferite sub-grupuri“. De mentionat ca astazi respectivul Herr Schäuble este Ministru de Finante in Guvernul Merkel si tot de mentionat ca a avut dreptate.

Din nefericire, asa  numitele necesităţi geopolitice şi economice au extins apoi zona euro dincolo de limitele spaţiului optim trasate în 1994 de Wolfgang Schäuble şi Karl Lamers, fără ca răspândirea monedei să fie însoţită de semnele necesare de întărire a unităţii politice europene.

17  ani mai târziu, profeţia lui Wolfgang Schäuble a devenit realitate. Nu în sensul pozitiv, de “nucleu european“, ci în sensul cel mai negativ posibil. Uniunea Europeană a celor Douăzeci şi Şapte, printre care 16 asociaţi în Euroland, este o creatură uriaşă şi fragilă, inexistentă pe scena mondială şi atât de fragmentată încât subminează chiar bazele monedei euro.

Cand astazi se vorbeste de cedari de suveranitati este importat de tinut minte ca “Tratatul doi plus patru” este cel care a acordat suveranitate statului german unificat. Până atunci suveranitatea ambelor state RDG şi RFG era limitată prin statutul lor de state sub ocupaţie militară de după al doilea război mondial. Daca cineva isi inchipuie ca Germania si cetatenii ei vor renunta la acest drept greseste amarnic, la fel cum gresesc politicienii care cred ca romanii doresc sa-si sacrifice suveranitatea! Si asta pentru ce? Pentru a deveni un dominion Franco-German?

Advertisements