O scârbă profundă!

Nu pot sa nu simt o scarba profunda fata de ceea ce reprezinta Bernard-Henri Lévy, mare filozof, autor si eseist francez, reprezentant al ipocriei profunde al unelor elite intelectuale franceze, care sustin si proslavesc politicile barbare, mercantile si cinice ale guvernantilor francezi in frunte cu Nicolas Sarkozy.

Dl Lévy publica in turul lui din “Le Point” unul dintre cele mai mizere apologii ale falsurilor istoriei contemporane. Dl Lévy incearca cu un cinism greu de suportat sa repete ditirambele pe care le-a avut cand scria sustinand interventia NATO in Serbia si care pana la urma a declansat cel mai sangeros conflict care a avut loc in Europa post-belica. Articolul lui intitulat “Où se vérifie, une fois de plus, que les dictateurs sont des tigres de papier” –  “Se verifica inca o data ca dictatorii sunt tigrii de hartie” – este cap coada o serie de afirmatii pe care respectivul filozof si autor francez le sustine de la fata locului, adica din Libia, probabil din camera hotelului din Bengazi in care s-a intretinut cu membri Consiliului de Tranzitie Libian (CNTL).

Nu stiu ce mare conducator militar ar fi fost Nicoleon Sarkozy daca Franta ar fi fost bombardata zi si noapte de toate puterile lumii timp de jumatate de an.  Trebuie sa recunosc ca paragraful care m-a scos din sarite a fost urmatorul:

“Vreau să vorbesc despre integritatea acestui CNT[L] pe care l-am văzut zămislindu-se, apoi maturizându-se, şi care, cu bărbaţii săi şi femeile sale din medii diverse, democraţi de întotdeauna sau dezertori ai gaddafismului, întorşi dintr-un lung exil sau opozanţi din interior, nu avea nici el multă experienţă a  democraţiei, şi nici a operaţiunilor militare, dar a ştiut, în pofida tuturor lucrurilor, să adauge o pagină frumoasă în istoria mondială a rezistenţelor.”

Mizerabilul domn Lévy nu a scos un cuvintel legat de evenimentele din Siria, cand mii de oameni au fost mascrati de unul dintre cele mai bestiale regimuri dictatoriale  din lume si nici nu pare ca doreste sa scrie. Pentru ca un intelectual public francez sustine cauzele guvernului lui si nu pe cele ale amaratilor fara sprijin de nicaieri. Continua dl Lévy:

“În ceea ce priveşte Nicolas Sarkozy, în sfârşit, se poate să nu fii de partea lui, se poate, şi este cazul meu, să fii opus restului politicii sale: dar cum se poate să nu recunoşti că Franţa, sub conducerea lui, a luat iniţiativa de a sprijini această naştere a Libiei libere? Cum să nu recunoşti tenacitatea fără precedent de care a dat dovadă la fiecare etapă a acestui război? Şi cum să nu vezi că a făcut pentru Libia ceea ce un François Mitterrand refuzase să facă, până la capăt, pentru Bosnia îmbucătăţită?”

Sfarseste filozoful francez:

“Ceea ce se naşte: ideea unei universalităţi de drepturi care nu ar mai fi o rugăciune smerită ci o obligaţie arzătoare pentru oricine crede cu adevărat în unitatea omenirii şi în corolarul acesteia care ar fi virtutea dreptului de interferenţă.

Va veni, desigur, vremea întrebărilor, îndoielilor, poate a greşelilor, a răfuielilor sau a primelor eşecuri: dar săraci cu duhul ar fi cei care, acum, ar strâmba din nas faţă de bucuria pe care ar trebui să o inspire acest eveniment atât de promiţător.”

Deci, dragi prieteni, o mizerie adusa la grad de absurd! Universalitate? Care universalitate? Ce s-a intamplat cu protestatarii din Bahrin si cei din Siria? Cine i-a sprijinit? Franta? Dl Lévy?

Gaddafi merita cu desavarsire un glont intre ochi! Colonelul nebun din Libia trebuia lichidat la inceputul anilor ’80, cand s-a ocupat de terorism si a omorat sute de oameni in actiunile teroriste pe care le-a sustinut in Europa. Atunci insa nu se discuta despre imparteala petrolului libian si nici preturile petrolului nu erau atat de mari.   

Cateva note din presa internationala

Prima Nota: Reconstructia Libiei. Nici nu s-au terminat încă luptele de la Tripoli că “lupta dintre Italia şi Franţa” a început deja, titrează La Stampa. Încă de la începutul operaţiunilor militare, pregătite şi purtate de preşedintele francez Nicolas Sarkozy, pe când şeful guvernului italian, Silvio Berlusconi, în numele prieteniei cu regimul lui Gaddafi, dădea din colţ în colţ, “am înţeles că războiul împotriva Colonelului se va transforma într-un alt tip de conflict”, scrie cotidianul din Torino.  “Un război economic, cu un nou adversar: evident, Italia. În timp ce Roma participa împotriva voinţei la operaţiuni, Paris – şi Londra pe alături – accelerau. Visau la împărţirea Libiei în provincii autonome şi la repartiţia manei petrolului cu intrarea pe teren a campionilor lor naţionali, Total şi BP. Acum că bătălia este – aproape – terminată, a doua fază a operaţiunilor poate începe: reconstrucţia, o afacere de mai multe miliarde de euro pentru a reface drumurile, porturile, instalaţiile industriale, oraşe întregi”. La Stampa subliniază că “Paris conduce din nou jocul. Iar Roma va urma mişcarea. Elysée organizează o conferinţă care va pune bazele noii Libii democratice, în timp ce şeful noului guvern libian, Mahmoud Jibril, a fost la Paris în 25 august pentru a discuta datele şi conţinutul, limitandu-se la a face doar o scurtă etapă la Roma, pe drumul spre casă”. (La Stampa)

O adoua nota: Plata învingătorilor. În timp ce liderii politici ai lumii vorbesc despre democratizarea Libiei în perioada post-Gaddafi, încercând să ghicească care vor fi succesorii acestuia la putere, marile companii energetice din lume au început competiţia pentru petrolul pe care-l are ţara africană. În urmă cu şase luni, înainte de începerea rebeliunii, Libia exporta 1,3 milioane de barili de petrol pe zi. Puţine alte ţări dispun de hidrocarburi de aşa bună calitate precum petrolul sweet crude libian, de care depind cele mai multe rafinării. Ţările membre NATO, care au participat la ofensiva aeriană din Libia s-au asigurat deja că firmele lor vor avea acces la câmpurile petroliere din ţara africană. Ministrul italian de Externe, Franco Frattini, a transmis companiei Eni că „va avea un rol important” în Libia. În afară de Eni, în cursa pentru petrolul libian rămân toate companiile care cândva au avut înţelegeri cu Muammar Gaddafi. Printre acestea se numără BP din Marea Britanie, Total din Franţa, Repsol din Spania şi OMV austriac. Deşi ţiţeiul libian asigură doar 1% din importurile SUA, nici Washingtonul nu este dezinteresat de „aurul negru” african. Companiile americane Marathon, Hess şi ConcoPhillips au avut şi ele contracte semnate cu Gaddafi. Deşi Berlinul s-a opus ofensivei în Libia, acum oferă CNT un ajutor substanţial pentru reconstrucţie. Potrivit „Die Presse”, Steffen Behm, expert la Camera de Comerţ şi Industrie germană, susţine că întrevede deja un potenţial enorm pentru companiile germane în refacerea infrastructurii libiene. (Adevarul citand AFP)

O a treia nota: Pe astia ii venereaza dl Lévy:

Mustafa Abdul Jalil – este omul puternic si seful Consiliului de Tranzitie a Libiei (CTL). Fost Ministru de Justitie a Libiei lui Gaddafi si omul care a condamnat la moarte pe asistentele medicale bulgare (care pana la urma au fost eliberate). Islamist “cu acte” si acuzat de occident de zeci de incalcari ale drepturilor omului. Astazi aliat important  al democratiilor occidentale si omul care trebuie sa conduca Libia spre o democratie functionala.

Mahmoud Jibril – de facto Ministrul de Externe, este cotat in occident ca viitorul Premier al Libiei post-Gaddafi. A lucrat pentru Gaddafi intre 2007 – 2011, ca sef al dezvoltarii economice la nivel de ministru. Exista multe asemanari dintre cariera lui si cea a lui Petre Roman, inclusiv un doctorat in afara Libiei, cand nu se prea puteau face astfel de iesiri. Desi si-a facut doctoratul in SUA (la Universitatea din Pittsburgh), este considerat omul francezilor.

Shukri Ghanem –    Fost Premier al regimului Gaddafi intre anii 2003 –2006 si dupa aceea Ministrul Petrolului. A fugit in Tunisia in mijlocul lui mai a.c. A fost demis din functia de premier dupa ce   a recunoscut intr-un interviu televizat la BBC Radio 4 ca Libia ar fi responsabila de Lockerbie in 1988  si de moartea politistei britanice Yvonne Fletcher,  omorata in 1984 langa ambasada Libiei de la Londra.   Este considerat omul italienilor, avand in vedere stransele legaturi pe care le-a avut (si probabil le mai are) cu firma petroliera italiana Eni SpA.

Ali Tarhouni – Profesor la catedra de economie la  o universitate din Statele Unite (universitatea din Washington). A parasit Libia in 1973. Detine un doctorat al Universitatii din Michigan. Este negociatorul economic sef in relatiile cu occidentul si detine titulatura informala ca Ministrul Petrolului al CTL.  Este considerat omul americanilor.

Jalal al-Digheily – Comandantul civil al armatei CTL. Are stanse legaturi cu Egiptul si Qatarul. Prin Qatar sunt posibile unele legaturi cu Iranul. L-a mostenit in functie pe generalul Abdul Fatah Younis, ucis in circumstante inca neclare pe data de 20 iulie a.c. In acea perioada, al-Digheily se afla in Egipt, deci nu a putut fi acuzat de acest complot. Jalal al-Digheily a coordonat ofensiva din muntii Nafusa, probabil cu ajutorul unor efective militare din Qatar. Are legaturi bune si cu Turcia. (Politeia)

Ce mizerie de oameni, de intelectuali si de politicieni! In ce lume jalnica traim!

Tagged: Bernard-Henri Lévy, Economie, Europa 2011, Franta, Geopolitica, Italia, Libia, NATO, UE

Posted in: Economie, Editorial, Europa 2011, Franta, Geopolitica, Italia, Libia, NATO, UE