Uniunea inegalilor! Franţa şi Germania au jucat un rol important în decizia primului ministru grec Giorgios Papandreu de a renunţa la un referendum privind planul de ajutor al UE şi FMI-ului pentru Grecia. O demonstraţie de forţă brută care nu lasă să se întrevadă nimic bun pentru egalitatea în sânul Uniunii. Grecia este desigur o victimă a evenimentelor, dar ea nu este nici inocentă în acest caz, dimpotrivă. Înfrântă economic şi cangrenată de corupţia politică, ţara nu a îndeplinit niciodată obligaţiile de membru al uniunii monetare şi şi-a permis să trăiască cu mult deasupra mijloacelor sale. Dar ce putem spune despre Germania? Ea îşi respectă propriile obligaţii? Ea nu încetează să ceară ca moneda unică, şi Banca Centrală Europeană care-i asigură gestiunea, să fie puse în serviciul propriilor ei interese economice, şi nu al celor întregii zone euro. Toate vorbele mari şi frumoase privind nobilul proiect european sunt astfel călcate în picioare de realităţile dure ale puterii. Germania îşi poate exercita suveranitatea sa naţională deoarece are greutatea economică necesară. Ţările periferice precum Grecia şi Irlanda sunt împinse deoparte fără nicio remuşcare. Obnubilate de o singură obsesie – a salva euro – elitele politice europene nu par să înţeleagă ceea ce se pregăteşte astăzi, şi anume nu o uniune egalitară şi din ce în ce mai coerentă, ci o alianţă nefericită dominată de un singur membru. Ceea ce nu lasă să se întrevadă nimic bun pentru Uniunea Europeană în general. The Daily Telegraph.
Şi dacă Grecia ar părăsi UE? Această posibilitate ar provoca noi tulburări geopolitice în Balcani, previne profesorul universitar Georgios Prevelakis. Iar UE ar fi obligată să-şi recunoască incapacitatea de a “europeniza” un stat care este membru de treizeci de ani. Pentru Grecia, această lună de noiembrie 2011 înseamnă sfârşitul mai multor cicluri: al celui deschis în 2009, o dată cu urcarea lui Papandreu la putere, dar, mai important, al celui început în 1981, o dată cu intrarea Greciei în CEE, care a fost urmată de prima victorie electorală a PASOK-ului. Din aceste două cicluri nu mai rămâne decât o situaţie economică şi socială care nu are nimic de-a face cu visele europeniştilor greci. Recesiune, datorii, proasta gestionare a statului, demoralizare a populaţiei, totul se petrece ca şi cum Grecia nu ar fi fost parte din NATO şi din Uniunea Europeană, ci ar fi ieşit, ca şi celelalte ţări balcanice, din noaptea comunistă. Răzbunare geografică? Sau mai simplu, rezultatul gestionării de către o familie, Papandreu, pe care în Grecia mulţi o consideră responsabilă pentru toate relele ţării? ntr-adevăr de câteva luni între greci şi Europa este pe cale să se creeze un nou decalaj. În presă, caricaturiştii greci înmulţesc referinţele la o Germanie nazistă reîncarnată în Uniunea Europeană. Anti-europenismul şi atitudinile anti-occidentale se dezvoltă rapid. Nostalgia faţă de un trecut de relativă prosperitate şi de demnitate – epoca drahmei -, sentimentul de umilire prin comentariile, adeseori cu intenţii rele, ale presei şi responsabililor europeni, şi, nu în ultimul rând, o propagandă guvernamentală care aruncă vina politicii de austeritate asupra unor presupuse porunci dictatoriale ale Europei, sunt factori care alimentează ostilitatea faţă de Occident, reînviind un imaginar istoric adânc înrădăcinat în schisma din 1054, a patra cruciadă, ocupaţia nazistă, sau sprijinul SUA al dictaturii coloneilor… Criza economică, prost tratată, a dus la criza politică. Noi trebuie să învăţăm din acest eşec, cât mai curând posibil. Este singura modalitate de a evita o nouă mutaţie a crizei politice într-o criză geopolitică. Le Figaro
“Granzii dau un ultimatum Italiei”, titrează La Repubblica, arătând că la summitul G20 de la Cannes, “guvernul italian a acceptat supravegherea FMI asupra programului său de reforme economice. FMI şi autorităţile UE vor monitoriza progresul Italiei în funcţie de ţintele stabilite de instituţiile internaţionale [de ex. UE şi FMI], incluzând reforme în domeniul pensiilor şi al muncii”.
Roma a negat că ar fi sub “administraţie obligatorie” şi spune că primeşte doar “sfaturi”, dar preşedintele francez Nicolas Sarkozy a dat glas îngrijorărilor legate de abilitatea lui Berlusconi de a trece la acţiuni decisive pentru a evita un atac speculativ asupra Italiei. După luni de lupte interne în privinţa măsurilor de urgenţă cerute de UE, sprijinul său din parlament a scăzut din cauza dezertărilor. Un vot al încrederii ar putea duce la demisia sa, avertizează La Repubblica.
Dominatoare, fără voia ei. Germania dictează ordinea de zi a summiturilor europene, defineşte regulile, lasă un întreg continent să aştepte şi sfârşeşte întotdeauna prin a-şi impune voinţa. De când cu criza zonei euro, Germania se află singură la conducerea Uniunii. Dar este oare ea la înălţimea acestui nou rol? Extrase. Pare să se procedeze cu puterea politică ca şi cu un cont bancar de mai multe milioane de euro: nu se vorbeşte despre el. Îl ai, şi asta-i tot. Timp de decenii, Germania a jucat acest joc – puternică, dar ea niciodată nu-şi menţionează puterea. Şi toate guvernele germane sunt maestre desăvârşite în arta de a se face mici din punct de vedere politic. Dar s-a terminat. Astăzi, influenţa germană se exprimă pe deplin. Este ceea ce am putut vedea la Bruxelles, în aceste săptămâni dramatice. Germania vrea să scurteze lesa grecilor?, este întrebat reprezentantul unei ţări mici din UE. El a respirat adânc, apoi a răspuns: “Cancelarul este o femeie foarte puternică”, fără să spună mai mult. În opinia unui diplomat italian, Dna Merkel este puternică nu numai pentru că reprezintă cea mai mare ţară din UE, dar “şi pentru că este cel mai serios dintre şefii de guvern. Şi celorlalţi le este frică de ea”. Şi Romano Prodi ar fi declarat că în Europa “doamna ia deciziile iar preşedintele francez dă apoi o conferinţă de presă pentru a le explica”.
Termenul de “hegemonie” vine din grecescul “hegemon”, care înseamnă “conducător”. Chiar şi astăzi, oamenii mai în vârstă sunt trecuţi de un fior când aud de supremaţia Germaniei. Istoria a făcut astfel încât Germania a forţat unificarea Europei, fără a deţine ulterior primul loc. Apoi, după reunificare, Germania suverană şi-a ascuns puterea ei în uniunea monetară. Introducerea monedei euro s-a făcut conform dorinţelor ei. Dar ea a renunţat la poziţiile importante. Aceasta era mai curând treaba francezilor.
Mult timp, Franţa a jucat rolul de primă putere politică în timp ce Germania se demarca din punct de vedere economic. Dar acum Franţa ar putea fi şi ea, la rândul ei, o problemă în zona euro.
Potrivit sondajelor, două treimi dintre germani nu simt niciun efect direct al crizei monedei euro, iar în Franţa este exact invers. Şi nu este surprinzător. Ţara duce lipsă de locuri de muncă. Din 2000, numai în sectorul industrial au fost desfiinţate o jumătate de milion de locuri de muncă, iar şomajul se apropie astăzi de 10%.
Acea regulă veche, potrivit căreia, fără Franţa, Germania nu poate mare lucru în UE, este poate încă valabilă astăzi. Dar condiţiile în care operează cei doi parteneri au evoluat. Şi francezii au o nevoie disperată de germani, mai mult decât invers. Vechiul cuplu franco-german nu ar mai fi decât o “ficţiune de politeţe”, consideră cu maliţiozitate Financial Times.
Germania joacă rolul de facto primul rol în Europa. Dar nu se devine un bun lider impunându-ţi poziţia după negocieri lungi şi dificile. Un lider bun acţionează rapid – atunci când celălalt are nevoie de ajutor, şi nu atunci când situaţia devine periculoasă pentru el însuşi. Un lider bun are o idee clară de ceea ce trebuie vrea pentru viitor. Die Zeit
“Diferenţa între bogaţi şi săraci explodează în Spania”, scrie El País. Ea a atins “cota maximă” din 1995, dată a începutului statisticilor la nivel european. “O evoluţie care plasează Spania la coada Uniunii Europene”, arată cotidianul, care adaugă că doar în Letonia, România şi Lituania se găsesc discrepanţe mai accentuate (potrivit ultimelor statistici disponibile, ale Eurostat, din 2009). “Penuria economică” de care suferă Spania, care se apropie de 5 milioane de şomeri (adică 21,5% din populaţia activă), scăderea salariilor şi eliminarea unor ajutoare sociale au crescut discrepanţele în timpul crizei, continuă cotidianul, “dar distanţa cea mai mare datează din 2010”.
Diferenţele de venituri, calculate potrivit legii s80/s20 care ia în calcul 20% din cei mai bogaţi din populaţie şi 20% din cei mai săraci, era de 6,9 în Spania, faţă de 4,5 în Germania. În 2009, media în UE era de 4,9. El País
Actualităţi Europene 
filadel
06/11/2011
Indicatorul ăla de 4,5 pentru Germania mi se pare scary. S-ar putea să descoperim în viitorul apropiat că socialismul cu față umană a reușit chiar în Vaterland. Germania mi se pare o economie misterioasă care încă n-a fost devoalată mai ales cînd se știe că la capitolul imaginație nemții sînt puțin deasupra lui zero.