2011 – În Presa Europeana / II (iulie – decembrie)

Posted on 26/12/2011 by

1


Iulie 2011 – America şi Europa se scufundă împreună

America şi Europa se scufundă împreună. La Washington, se discută aprins despre un plafon al deficitului; la Bruxelles, prăpastia datoriei interne este privită cu spaimă. Dar problema de bază este aceeaşi. Atât Statele Unite cât şi Uniunea Europeană au finanţe publice scăpate de sub control şi sisteme politice mult prea dezarticulate pentru a rezolva problema. America şi Europa sunt în aceeaşi barcă, pe cale să se scufunde. Dezbaterile despre criză care sunt în curs în SUA şi EU sunt atât de centrate spre interior şi epuizate încât este de mirare că mai există încă unii oameni care fac legătura între ele. Şi totuşi, legăturile care demonstrează că este vorba de o criză generalizată a Occidentului ar trebui să fie fireşti. Criza financiară din 2008 şi urmările ei au dat o lovitură puternică finanţelor publice, făcând să crească datoria internă. Atât în Europa cât şi în Statele Unite, acest impact unic este combinat cu presiunea demografică ce sporeşte la rândul ei presiunea bugetară, odată cu ieşirea la pensie a generaţiei “baby-boom”.n cele din urmă, de ambele părţi ale Atlanticului, criza economică îmbracă aspecte politice, îngreunând găsirea unor soluţii raţionale la problema datoriei interne. Mişcările populiste au vântul în pupă – fie că este vorba de Tea Party în Statele Unite, sau de Partidul Libertăţii olandez sau Adevăraţii Finlandezi în Europa. Ideea că Europa şi Statele Unite reprezintă două faţete ale aceleiaşi crize a fost greu de înţeles pentru că, timp de mulţi ani, pe ambele maluri ale Atlanticului a fost subliniată diferenţa între modelul american şi cel european. Am pierdut şirul numărului de conferinţe la care am asistat în Europa, unde dezbaterea a fost între cele două tabere: cea care tânjea după aplicarea “flexibilităţii pe piaţa muncii” în stil american, şi cealaltă, care apăra cu îndârjenie modelul social european, definit ca fiind opus celui american. Dezbaterile politice din Statele Unite încă mai folosesc “specificul european” ca punct de referinţă. Acuzaţiile cum că Barack Obama importă “socialismul de tip european” au ca scop caracterizarea preşedintelui ca fiind “ne-american”. O parte din cei de stânga privesc într-adevăr Europa precum un loc în care lucrurile se petrec altfel şi mai bine, din anumite puncte de vedere – cum ar fi asigurarea medicală universală. Criticii chinezi ai Occidentului văd dilema Europei şi a Statelor Unite cu claritatea brută pe care le-o permite depărtarea. Şi totuşi, mândria şi încrederea lor riscă să îi facă să treacă peste faptul că nivelul la care s-a ridicat China, India şi altele se datorează prosperităţii şi stabilităţii Occidentului. Dacă vicisitudinile Occidentului se înrăutăţesc, va exista tentaţia încercării unor soluţii noi şi mai radicale. Acestea ar putea conduce la protecţionism şi controlul fluxurilor de capital. Dacă mondializarea se inversează, atunci China ar putea suferi de propria ei criză economică şi politică. Financial Times.

August 2011 – Ultima vacanţă mare pentru euro?

Ultima vacanţă mare pentru euro? Pieţele financiare s-au strecurat printr-una din numeroasele falii ale sistemului european, provocând o nouă cădere a burselor şi o creştere a dobânzilor, care agravează acum criza datoriilor interne ale statelor suverane din zona euro. Dar şi această furtună, ca şi cele care au precedat-o, reprezintă un simptom al unui dezechilibru politic.  Un dezechilibru pe fondul căruia moneda euro va putea supravieţui cu greu. Ezitările care au oferit de data aceasta un pretext de atac au fost cauzate de întârzierea incredibilă a birocraţiei europene de a aplica deciziile luate pe 21 iulie cu ocazia reuniunii şefilor de stat şi de guvern. Se pare că, dacă totul va merge bine, deciziile “urgente” luate în iulie vor fi puse în aplicare abia din septembrie. Iar atunci vor fi insuficiente. Adevărul este că toată lumea ştie că singurul medicament care poate salva moneda euro este Europa. Dar Germania cancelarului Angela Merkel nu dă undă verde acestei terapii. Alte state nu au forţa de a schimba ideea Berlinului. Iar pieţele financiare mizează de mai mult de un an pe faptul că pacientul va muri înainte de a primi tratamentul de care are nevoie. În realitate, soluţia la această problemă poate veni doar atunci când, şi dacă, Germania va înţelege că sfârşitul monedei euro, al pieţei unice, şi inevitabila catastrofă financiară care ar urma riscă să o coste mai mult decât asumarea în comun a datoriilor europene. Până acum, niciun stat nu a avut curajul să o critice pe Angela Merkel pentru această alegere. Dar, dacă guvernele aşteaptă prea mult, pieţele vor avea dificultăţi şi mai mari. În condiţiile în care Italia este luată cu asalt, momentul deciziei finale nu poate întârzia prea mult. Dacă Germania va spune “da”, moneda euro şi Europa vor fi salvate. În caz contrar, să ne pregătim de ce este mai rău, inclusiv Germania. La Repubblica

Septembrie 2011 – Madrid şi Roma – două feţe ale crizei

Madrid şi Roma – două feţe ale crizei. În septembrie 1996 s-a produs un incident diplomatic între Spania şi Italia. La câteva zile după reuniunea anuală între guvernele ambelor ţări, celebrată în acel an în Valencia, José María Aznar a declarat pentru ziarul Financial Times că primul ministru italian, Romano Prodi, îi propusese ca Spania şi Italia să întârzie împreună trecerea la moneda comună pentru a putea îndeplini cu mai puţine suferinţe cele trei condiţii ale tratatului de la Maastricht: inflaţie mai mică, un deficit maxim de 3% şi un maximum al datoriei publice de 60% din PIB. Cu tonul care îl caracterizează, Aznar a spus pentru FT că Spania nu avea nicio problemă şi că nu avea de ce să aştepte pe nimeni. Prodi, copleşit de politica de austeritate pe care i-o impunea programul de convergenţă, nu a avut altă soluţie decât să dezmintă acele acuzaţii şi să apese pedala cu o măsură deloc populară a unui impozit extraordinar: eurotaxa. În 1997, Italia traversa primul pas al tratatului de la Maastricht (în timp ce Hemult Kohl se făcea că nu vede problemele legate de datoria publică), şi, după câteva luni Prodi pierdea majoritatea din Parlament. Italienii visau să cheltuiască din nou iar omul de afaceri Silvio Berlusconi îi tenta. Spania este mai greu de disciplinat decât Italia. Vedem acest lucru acum. În ciuda orgoliului încetăţenit, este mai ascultătoare când lucrurile devin serioase. Este o ţară mai verticală, sindicatele nu sunt foarte puternice şi mişcarea 15-M este o răscoală fără program. O izbucnire intermitentă. Sunt alegeri cu orizont. Un ciclu se termină şi José Luis Rodríguez Zapatero şi-a propus să-şi salveze biografia orice-ar fi. Există o logică. Se ştie vulnerabil în faza catastrofală a PSOE şi stie cum se foloseşte de asta extrema dreaptă. A decis să se protejeze.  Italia opune mai multă rezistenţă Directoratului. Catenaccio [termen din domeniul fotbalului, care înseamnă apărare puternică]. Este ţara oraşelor, a firmelor familiale, a breslelor, a societăţilor mai mult sau mai puţin secrete şi a drepturilor obţinute. Economia sa este mai ermetică. Puţină penetrare din afară în industrie şi sectorul bancar, iar datoria publică este concentrată în mâinile caselor de economii naţionale. Berlusconi este în declin, dar nu există alternativă pe termen scurt. Italia are propriul său ritm şi o prăbuşire bruscă a echilibrelor interne ar putea fi catastrofală pentru Europa. Mezzogiorno este un butoi cu pulbere. Vă amintiţi de filmul Gomorra? La Vanguardia

Octombrie  2011 – Îngropăm ideea federală

Îngropăm ideea federală. Dacă se poate spune că criza monedei euro a avut un merit, ar fi acela de a fi adus din nou construcţia europeană la ordinea zilei. De la fatidicul “nu” al Franţei, în 2005, este la modă de a spune că mai bine ne folosim de instrumentele instituţionale disponibile decât să încercăm să continuăm opera întreprinsă de către părinţii fondatori ai Europei. A trebuit ca întreaga arhitectură înfiinţată de o jumătate de secol să fie în pericol de sfărâmare, sub impactul  datoriilor suverane şi al atacurilor pieţelor contra cărora Uniunea monetară era total nepregătită, pentru ca să ajungem să măsurăm limitele acestui discurs minimalist. Înainte de criză era exclus de a redeschide cutia Pandorei a unei revizuiri a tratatelor, dar acum reforma instituţională se impune de la sine. Problema este de a se înţelege asupra Europei pe care ne-o dorim şi asupra măsurilor posibil de adoptat. În ciuda dificultăţilor relaţiei dintre Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy, acest nucleu s-a impus în timpul gestionării crizei. Implicarea preponderantă a celor două mari economii europene a fost evidentă. Preferinţa pentru metoda inter-guvernamentală, care preluase deja conducerea asupra metodei comunitare pe vremea când Comisia era motorul integrării, a fost confirmată. Berlin şi Paris au devenit centrul Europei. Bruxelles-ul nu mai este decât intendentul. Ideea “federală” nu mai reflectă cu adevărat realitatea.  Este o tendinţă pe care ţările mai mici întotdeauna o vor accepta cu greu. Ceea ce se vede prin propunerea olandeză de a crea un nou post de comisar, care să supravegheze bugetele ţărilor în dificultate care recurg la ajutorul Fondului European de Stabilitate Financiară. Este interesant de constatat cum britanici, din afara zonei euro, sunt indiferenţi faţă de aceste eforturi pentru o mai mare integrare în şaptesprezece. Din ce în ce mai euro-sceptic, guvernului Cameron nu pare să îi pese că Londra poate fi exclusă din procesul decizional economic pe continent. Alţii nu-şi ascund îngrijorarea cu privire la emergenţa unei Europe cu “două viteze”. Este cazul Suediei, care nu este în zona euro. Într-un articol publicat de Frankfurter Allgemeine Zeitung, Anders Borg şi Carl Bildt, respectiv prim-ministru şi ministru de externe, denunţă “apariţia unei noi diviziuni” între ţările europene. Oarecum perfizi, ei prevăd că dacă într-adevăr există “două viteze”, ţările periferice ar profita în definitiv, cel puţin în termeni de creştere economică, fiind mai liberale în concepţia lor a economiei şi mai orientate spre competitivitate… Le Figaro

Noiembrie 2011 – Fondurile catastrofale ale Europei

Fondurile catastrofale ale Europei. Fondul european de stabilitate financiară era presupus să salveze moneda unică. Dar investitorii strâmbă din nas în faţa acestui produs financiar complex şi incert, ale cărui slăbiciuni politicienii încearcă să le ascundă. În loc să scape clubul euro de dureri de cap, el a adus alte probleme. Creat pentru a salva moneda unică, FESF-ului nu-i merge prea bine astăzi. În timpul puţinelor sale luni de existenţă, fondul european – presupus să scoată din criza financiară ţările schiloade din zona euro – a trebuit deja să fie revizuit şi modificat de mai multe ori – se poate chiar spune salvat – pentru a nu fi el-însuşi prematur golit, epuizat şi lichidat. După ce a fost extins şi apoi consolidat, a afişat un bilanţ nu prea strălucitor la Cannes. FESF nu este încă ceea ce ar trebui să fie.   Faptul este că acest instrument nu are mijloacele de a îndeplini misiunea care i-a fost încredinţată, şi anume de a găsi 2 000 de miliarde de euro pentru a stinge focul în zona euro. În forma sa actuală, nu poate menţine sub control decât incendii minore. Dar dacă Italia sau Spania iau foc, fondul se va topi. Miniştrii de finanţe din zona euro s-au întrunit încă o dată în 7 noiembrie, la Bruxelles, pentru a găsi de unde naiba să adune  fondurile necesare. De fapt, ei sperau că banii vor curge din Asia şi Rusia. China şi Japonia au o mulţime de investitori privaţi sau publici susceptibili să cumpere active europene, inclusiv din FESF. Anticipând sosirea acestor fonduri, europenii au reconfigurat planul lor de salvare pentru a atrage mai mulţi mari investitori şi a găsi în sfârşit miliardele necesare pentru rezolvarea crizei. Problema este că s-au înşelat în calculele lor. Asiaticii ezită, ca şi ruşii. Nimeni nu este cu adevărat dispus să investească mai mult în FESF. Săptămâna trecută, Fondul European a trebuit chiar să renunţe la a lansa o nouă emisiune de datorie. Instrumentul de salvare a monedei euro face acum parte dintre acele produse financiare mult prea complexe de care investitorii preferă să stea departe. Atunci când clubul euro a înfiinţat fondul, a anunţat că valora  440 de miliarde de euro. De fapt, nu conţinea decât credite în valoare de 280 miliarde. Deci pieţele financiare s-au simţit înşelate şi s-au temut că banii ar lipsi dacă criza s-ar extinde la alte ţări. Ţările din zona euro au trebuit deci să alimenteze efectiv fondul până la 440 miliarde de euro, ceea ce a necesitat deci 780 miliarde, diferenţa fiind garanţia pentru triplul A. Süddeutsche Zeitung

Decembrie  2011 – Uniunea prin scindare

Uniunea prin scindare. Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, şi preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, au făcut, cu certitudine, un mare pas spre atingerea obiectivului lor: uniunea fiscală. Dar cu ce preţ? Marea Britanie a fost exclusă din acest sistem, iar alternativa pare simplă: salvarea sau prăbuşirea Uniunii Europene. Oare aceasta a fost noaptea în care moneda euro a fost salvată? Sau aceste zece ore vor intra în istorie ca fiind scena destrămării Uniunii Europene? Oricum ar fi, şefii de stat şi de guvern din cele 27 de state membre UE nu ar fi putut pune în scenă într-un mod mai dramatic finalul provizoriu al operaţiunii “Salvarea euro”.   Chiar înaintea începerii reuniunii de joi seara, Angela Merkel, Nicolas Sarkozy şi David Cameron se întâlniseră deja. Un lucru era sigur: premierul britanic David Cameron urma să joace un rol crucial în cursul reuniunii. A urmat o dezbatere aprinsă, uneori chiar dură, iar, la puţin timp după ora 5.00 dimineaţa, preşedintele francez anunţa rezultatul negocierilor din cursul nopţii. De acum înainte, 23 de state europene ar urma să se angajeze să includă în legislaţiile naţionale o “regulă de aur” bugetară şi să se înţeleagă asupra unui sistem de sancţiuni cvasiautomate pentru cine nu va respecta ţintele de deficit. Tratatul pe tema monedei unice ar urma să fie elaborat înainte de luna martie. Preţul politic al acestui angajament este ridicat. Marea Britanie a anunţat că nu se va alătura noului sistem; în Suedia şi Republica Cehă, parlamentele vor trebui să se pronunţe în prealabil dacă vor acorda astfel de mandate guvernelor. Nu este o surpriză că unii lideri au încercat să se delimiteze înainte de încheierea summitului. Cine este responsabil de această scindare? Premierul britanic David Cameron, care, până la luarea deciziei finale, a cerut permanent excepţii în scopul protejării sistemului financiar al ţării sale? Sau Angela Merkel, care a pus în primul rând pe ordinea de zi modificarea Tratatului UE? David Cameron a tras cele mai proaste cărţi. Acum s-a retras pe tuşă, fără să fi obţinut nimic pentru Marea Britanie. Dacă o cunoaştem pe Merkel, maestra jocurilor de putere, ar trebui să înţelegem că ar fi trebuit să prevadă această situaţie. Statele din zona euro vor semna propriul tratat internaţional, care va exista în paralel cu jurisdicţia actuală a UE. O cale care nu este lipsită de capcane. Unii experţi juridici au dubii că un astfel de tratat paralel poate fi acceptat. Oare a meritat acest efort? Atenuarea crizei datoriilor şi introducerea sancţiunilor merită crearea unei scindări în cadrul Uniunii Europene? Poate părea creu de crezut, dar, la final, pieţele financiare sunt cele care vor decide. Dacă pieţele se vor lăsa convinse, Angela Merkel va rămâne în istorie ca fiind salvatoarea monedei euro. Iar dacă speculaţiile financiare vor continua, cancelarul Germaniei va rămâne în memoria colectivă pentru scindarea Uniunii Europene. Die Zeit

Advertisements