Împotriva tuturor regulilor

Posted on 13/02/2012 by

7


Cine greşeşte, trebuie să suporte consecinţele. Această lege fundamentală a economiei de piaţă a fost călcată în picioare timp de 5 ani de criză. Fragmente din  Die Zeit.

Cine se oboseşte în aceste zile să scruteze forumurile de Internet pe tema crizei economice, va face o descoperire interesantă: resentimentele puternice nu sunt provocate de sumele incredibil de mari de bani care sunt pompate pe piaţă sau în diferite fonduri de salvare, ci de recipienţii acestora: Bancherii care au prosperat iar acum se prăbuşesc în faliment. Statele care au trăit dincolo de posibilităţile lor şi acum nu mai au acces la lichidităţi. Proprietarii de case care au luat prea multe credite şi acum nu-şi mai pot plăti datoriile.

Erorile de comportament sunt răsplătite în loc să fie sancţionate – aceasta este experienţa de bază din ultimii cinci ani a societăţilor occidentale. Caracterul costisitor al salvării iese la iveală doar dacă nu mai privim dintr-o perspectivă strict monetară, ci şi dintr-una morală.

Te poţi apropia de ea cu un concept din psihologie: fenomenul disonanţei cognitive. Acesta desemnează contradicţia dintre concepţia pe care ne-o facem despre lume şi starea de fapt. Ca în fabula cu vulpea înfometată şi strugurii care cresc pe un zid. Vulpea tot sare în sus să prindă strugurii, dar nu-i ajunge, iar acest eşec personal nu se potriveşte cu imaginea de sine a animalului obişnuit să primească ce vrea. Şi cu oamenii din statele industrializate se întâmplă la fel.

Fiecare este responsabil de acţiunile sale

Sâmburele tuturor concepţiilor individualiste occidentale despre dreptate este principiul adânc înrădăcinat în Occident al propriei răspunderi: Fiecare este răspunzător pentru urmările acţiunilor sale. Corelaţia dintre risc şi responsabilitate este fundamentul capitalismului.

Abia prin aceasta piaţa este pusă în situaţia de a transforma căutarea individuală a câştigului în interes public. “Investiţiile sunt făcute cu atât mai multă grijă cu cât cel care răspunde de ele poate fi sancţionat pentru ele. Numai când lipsesc sancţiunile, se ajunge la excese şi la neînfrânare”, scria economistul Walter Eucken din Freiburg, unul dintre pregânditorii economiei sociale de piaţă în anii ‘40 ai secolului trecut.

Şi astăzi majoritatea economiştilor ar opta pentru aceeaşi formulare. Solidaritatea nelimitată a tuturor cu toţi ar distruge sistemele de stimulare ale capitalismului şi astfel şi pe acesta.

Pentru că acest imperativ al economiei de piaţă şi concepţia despre dreptatea dominantă în societate merg atât de bine împreună, apelul la mai multă răspundere proprie a devenit încă din anii ’80 un laitmotiv al muzicii oficiale de acompaniere a reformelor economice liberale. Fiecare poate să reuşească, dar fiecare poate să şi eşueze.

Ca de obicei americanii au mers cel mai departe. Într-o dezbatere publică, moderatorul TV Wolf Blitzer l-a întrebat pe candidatul la nominalizarea republicană pentru preşedinţie Ron Paul cum ar trebui să procedeze societatea cu un tânăr care n-a considerat necesar să-şi încheie o asigurare de sănătate, iar acum este în comă. Omul acela ar trebui să-şi asume răspunderea pentru el însuşi, răspunde Ron Paul. Blitzer îl întreabă dacă asta înseamnă că societatea trebuie să-l lase să moară. “Da!”, murmură publicul.

Această poziţie radicală poate să-ţi repugne. Dar dincolo de viaţă şi moarte, şi în Europa este valabil dictonul: Cine intră în bucluc din proprie vină şi conştient, nu poate conta pe ajutorul comunităţii decât condiţionat. Salvarea statelor sau băncilor trebuie văzută în acest context ca un demers monstruos de încălcare a regulilor.

Contează eficienţa

Salvatorii contrapun ţipătului tot mai disperat după dreptate argumente legate de eficienţă. Dacă falimentează o bancă, cad toate şi atunci şi cei care fac mici economii îşi pierd banii. Atunci când un stat se clatină, se clatină toate, iar ordinea publică se prăbuşeşte. Atunci suferă mai ales săracii şi cei mai săraci. Pe scurt: Salvarea ar fi mult mai ieftină decât falimentul.

Acest ajutor nu este însă lipsit de riscuri. Dacă Banca Centrală Europeană, (BCE)  pompează o jumătate de miliard de euro în bănci, lucrurile pot merge prost: Dacă supraveghetorii monedei unice nu strâng la timp banii, se ajunge la o inflaţie. Ce contează este însă faptul că dacă operaţiunea reuşeşte, ea nu-i costă pe contribuabili niciun cent şi împiedică o mare nenorocire. Exact în acest scop au fost înfiinţate odată băncile centrale.

Dacă diagnoza potrivit căreia salvarea rentează, dar erodează fundamentul moral al economiei de piaţă şi poate chiar societatea, atunci Occidentul este pus în situaţia neplăcută de a trebui să aleagă între bunăstare şi dreptate. Altfel spus: Fie riscăm o topire a nucleului, fie ne obişnuim cu ideea că într-o criză pentru binele întregului se întâmplă nedreptăţi în mic.

Este greu de luat o decizie. În Marea Criză din anii ’30, statele au pus morala deasupra tuturor celorlalte consideraţii. Ele s-au opus ajutoarelor şi au ruinat astfel economia. Astăzi pun pe primul plan economia şi ar putea astfel să distrugă morala. Aşa că în final rămâne doar calea pe care o alege vulpea din fabulă: Ea vede că nu poate urca zidul. “Strugurii sunt prea acri”, spune atunci şi pleacă.

Fragmente din Die Zeit semnate de Mark Schieritz

Advertisements