Intoarcerea la Gaullism si Thatcherism

Dupa summitul european din 8-9 Decembrie 2011, este mai mult decat clar ca Europa este si va deveni pe zi ce trece diferita de cea care a fost inaintea acestui Summit. Diferita mai mult politic decat economic. Odata ce o ruptura politica s-a produs, nimeni nu mai poate zice ca intr-un viitor mai mult sau mai putin apropiat nu se vor produce si altele.

Din punct de vedere politic, Franta si Marea Britanie s-au intors la pozitiile initiale dinaintea constructiei monedei unice – Franta a redevenit gaullista si Marea Britanie a redevenit thatcherista. Bineinteles asta daca avem in vedere ca politicile initiale ale francezilor si britanicilor s-au indepartat vreodata de aceste pozitii traditionale.

Incepand din secolul al XVIII-lea, Marea Britanie si-a construit aliantele continentale pentru a crea un raport de forţe convenabil strategiilor politice, militare si in special economice pe care le-a avut. Daca in secolul al XIX-lea aliantele principale au fost impotriva Frantei (vezi cele doua imperii napoleoniene si republica a doua si a treia franceze) si de obicei cu Prusia la inceput si cu Germania dupa unificarea ei. In secolul al XX-lea lucrurile au fost inverse si Marea Britania a fost nucleul creator al Antantei Cordiale (incepand cu 1904). Probabil ca in secolul al XXI-lea lucrurile se vor dezvolta diferit – in orice caz Marea Britanie si-a pastrat statutul de putere aparte intr-un mod mai mult sau mai putin previzibil rupand coeziunea europeana.

Voi incerca in randurile urmatoare sa mentionez cateva din problemele politice, cel putin cele pe care le vad eu in aceasta miscare de refuz britanic.

1. Viziunea britanica a Uniunii Europene a fost intotdeauna ca o “piata comuna” si nimc mai mult. Politica externa a Marii Britanice a fost complet independenta fata de politica aliatilor ei continentali, in afara de scurta perioada din 1956, cand impreuna cu Franta au ocupat Canalul de Suez nationalizat de Egiptul lui Nasser.
2. Toti Premierii britanici de la Edward Heath (anii ‘60) si pana la Tony Blair (partial)  au avut o politica divergenta de interesele reprezentate de Franta in particular  si Uniunea Europeana in general. Numai in perioada lui Tony Blair (la inceput) si Gordon Brown s-a ajuns la unele intelegeri, care au permis o coordonare politico-economica. Nu si militara.
3. Din punct de vedere militar si politic (extern), Marea Britanie a generat si a pastrat cu “sfintenie” o alianta cu Statele Unite de multe ori antagonista politicii externe a Frantei cu Jacques Chirac Presedinte sau a Germaniei lui Gerhard Schröder – Cancelar.
4. Marea Britanie s-a vazut intotdeauna fruntasa (daca nu liderul) statelor Europene refractare monedei unice. Lucrurile au fost clare si declarate pe fata. Nu este vorba de statele care nu au putut sa se alature monedei din cauza deficientelor economice interne, ci a celor care au putut, dar nu au vrut.
5. Summitul din decembrie 2011 a aratat ca lucrurile care s-au intamplat nu au fost prevazute de Guvernul Majestatii Sale.  David Cameron nu si-a pregatit lectiile suficient, din nefericire pentru el nu a avut nici o alta optiune – nici economic si nici privind politica interna, avand in vedere ca bazinul electoral care l-a sprijinit in majoritatea lui este eurosceptic.

Daca Franta se poate bucura de un castig politic, castigul economic este in totalitate al Germaniei. Daca moneda unica a fost creata (tot de francezi) prin fortarea Germaniei de catre François Mitterrand, ca pret al unificarii, pentru a “dezumfla” forta marcii germane si a creea o egalitate monetara, care (el a crezut) va fi benefica Frantei, tot Germania a castigat, camufland adevarata potenta monetara a marcii germane sub acoperirea unei monede unice si stimuland direct exporturile ei.

Citesc cu surpriza si de multe ori cu tristete epitetele lipite Germaniei – un nou Reich, revansa, suprematie, etc., poate in sufletul suporterilor echipelor de fotbal sau ale mini-minoritatii fasciste, de obicei de sorginte est-germana, care si-au plasat mentalul totalitar de la comunism la fascism.

Germania contemporana este cea mai pacifista dintre toate Germaniile istorice, cu doua generatii postbelice care nici macar nu gandesc in termenii atribuiti lor. Constitutia si legislatia germana si institutiile care impun aceasta Constitutie si legislatie sunt printre cele mai puternice din lume si garanteaza continuarea  acestei stari de fapt.

Romania a facut ceea ce trebuia sa faca – s-a aliniat cu cei care au castigat partida, de fapt urmand pozitia poloneza. Cred ca putem spune ca Romania nu s-a aliniat pozitiilor Franco-Germane, ci si-a incercat norocul intr-o pozitie comuna “intermarum” (minus Ucraina) de la Baltica pana la Marea Neagra – Republicile Baltice, Polonia si Bulgaria. Din nefericire, dl Presedinte Basescu inca o data a cazut prada sentimentelor si a trimis o “minge in tribuna” cu declaratiile la adresa Olandei. Parerea mea ca lucrurile puteau fi spuse diferit, desi multi dintre noi am simtit satisfactia suporterilor de fotbal obisnuiti cu “ba’ pe’a mă-ti”.

Marea problema a Romaniei in aderarea la acest “pact bugetar” va fi realizarea tintelor mentionate si traduse  in bugetul national. La o prima privire lucrurile arata aproape imposibile, la o a doua se poate gandi ca singura posibilitate ar fi finantarea din fondurile Uniunii Europene cu o absorbtie de cel putin zece ori mai mare, decat cea actuala. Se poate? Chiar nu stiu, permiteti-mi un dram de pesimism. Viziunea clasei politice romanesti de la guvernare si pana in strafundul opozitiei nu ma poate face sa devin optimist. De la impotenta guvernarii si pana la imbecilitatea si reaua vointa a opozitiei nimic nu ma poate convinge sa-mi schimb parerea.

Daca se poate mentiona un perdant absolut, acesta este fara indoiala Ungaria care s-a balbait profund, asa cum o face de la inceputul mandatului lui Viktor  Orban si a aliantei Fidesz- MIEP. Din nefericire, experienta ungara si o guvernare net majoritara si extremista, intoarce Ungaria la grele vremuri ale anilor ‘20-‘30 ale secolului trecut. De mentionat pentru adevarul istoric ca primul guvern fascist din Europa a fost cel ungar si nu cel Italian, pe care l-a precedat cu aproape 7 ani. Noua constitutie maghiara si noile legi promulgate de Parlamentul maghiar nu au prevestit o reinvigorare a economiei maghiare, ci numai o regresie politica, morala si economica.

In concluzie, daca este sa ne luam dupa o analiza publicata de Reuters si preluata in limba romana de HotNews, un mare castigator ar putea fi BCE (Banca Centrala Europeana) si guvernatorul ei Mario Draghi, citez:

[…] Draghi, care si-a asumat functia de presedinte BCE in urma cu circa o luna, a reusit sa exercite o influenta decisiva, modeland, din culise, forma fiscala a Zonei Euro fara a incuraja tarile sa vada in BCE un salvator.

Diplomatii europeni au afirmat ca BCE a fost implicata indeaproape in discutiile pe tema modificarilor necesare, spunandu-le liderilor UE ce reforme economice ar trebui sa adopte si ce disciplina bugetara ar trebui sa urmeze. Totodata, seful BCE a reusit sa evite presiunea din partea liderilor UE de a sari in ajutorul statelor cu probleme, prin cumpararea obligatiunilor, miscare ce i-ar putea face pe politicieni sa isi diminueze determinarea de a impune reformele economice dure de care tarile lor au nevoie […].

Alti castigatori ar putea fi toti cei din afara Uniunii Europene – Rusia, Statele Unite si China. De ce si cum, poate intr-un articol urmator.

Personal nu cred ca situatia monedei unice, euro, se va imbunatati. La fel de mult nu cred ca situatiiile Greciei si Italiei se vor ameliora. Pana la urma, Europa unita sufera si va reusi sa iasa din criza, la fel ca si noi, cu mult ajutor al cetatenilor lor si o mai mare viziune si calitate umana a conducatorilor ei politici.

Tagged: Analize, Criza Economica, Europa 2012, Franta, Geopolitica, UE, UK - Anglia, Zona Euro

Posted in: 2012 - Europa, Analize, BCE, Criza Globala, Franta, Geopolitica, Mario Draghi, UE, UK - Anglia, Zona Euro