O lecţie de istorie: Sarajevo după 20 de ani

Astazi acum 20 de ani, in 5 aprilie, se împlinesc 20 de ani de la începutul asediului la Sarajevo, un episod tragic  pentru fosta Iugoslavie, Balcani   şi pentru întreaga Europă. La data de 5 aprilie 1992, intr-o duminica, în  oraşul Sarajevo, se organizase o mare manifestaţie în favoarea păcii, cînd lunetişti sîrbi au început să tragă în mulţime. La manifestaţia respectiva participau 50 de mii de oameni, membri ai celor trei comunităţi ai Bosniei-Herţegovinei: musulmană, croată şi sîrbă.

Aceste incidente au fost momentul declansarii unui razboi crancen care a avut in centrul lui asediul orasului Sarajevo, cel mai lung asediu al unui  oraş European  în istoria moderna. Forţele sârbe ale Republici Srpska (sârba)  şi armata Iugoslavă au asediat Sarajevo, capitala Bosniei şi Herţegovinei, de la 5 aprilie 1992 la 29 februarie 1996. Asediul a durat de trei ori mai mult decât asediul  Stalingradului şi un an mai mult decât asediul Leningradului.

Estimarea oficiala este  că aproape 10 000 de oameni au fost ucişi, inclusiv 1 500 de copii. Un număr  de 56 000 de persoane au fost rănite, inclusiv aproape 15 000 de copii. Recensământul din 1991 indica faptul că înainte de asediul oraşului şi zonele din jurul acesteia, Sarajevo a avut o populaţie de 525.980.  Înainte de asediu, populaţia orasului desi a scazut,  a fost de 435 000 de locuitori. Estimările actuale ale numărului de persoane care trăiesc în  Sarajevo este intre 300 000 şi 380 000 de locuitori.

Tragedile Balcanilor, cele care au fost si cele care vor mai fi, inclusiv trista intarziere fata de Europa sunt datorate in totalitate Imperiului Otoman. Cand Ministrul turc al Afacerilor Europene, Egemen Bagiş, a declarat  că este “şi ilogic, dar şi absolut în afara principiilor juridice, ca UE să aplice vize Turciei“, el adăugând că România nu este problema, ci soluţia pentru acordarea de vize turcilor, ne-a facut un pustiu de bine, ca in obiceiul turcilor. Nu stiu ce fel de solutie ar fi Romania si nici nu vad cu simpatie vorbele dlui ministru turc despre “o istorie comuna”, din punctul meu de vedere pot zari numai o tragedie la care am participat si noi si alte popoare balcanice. Turcia ar trebui sa ramana unde se afla, cel putin pentru inca cateva decenii bune.

Povestea Balcanilor incepe cand  rând pe rând ţările creştine din jur: două ţarate bulgăreşti, regatul sârb după faimoasa bătălie de la Kossovo, rămăşiţele Imperiului Bizantin, în cele din urmă şi regatul ungar sunt prefăcute în provincii ale Imperiului Otoman, guvernate fiecare de un paşă, general şi guvernator turc, de unde numele de paşalâc pe care-l dăm fiecărei mari împărţiri administrative (eyalet  si mai traziu vilayet). În aceste paşalâcuri, deci în Grecia, Albania, Bulgaria, Macedonia, Serbia, Bosnia, turcii puteau stabili colonişti turci, puteau clădi moschei, puteau face, prin tot felul de metode, prozelitism musulman — ceea ce a avut urmări durabile, perceptibile şi azi în mai multe zone din Balcani: două treimi din Albania, jumătate din Bosnia, o parte din Bulgaria şi din Macedonia au fost islamizate, de unde, până azi, conflictele dramatice din Bosnia, din Kosovo etc. (Neagu Djuvara – O Scurta Istorie a Romanilor p. 140)

Norocul nostru, adica cel apartinand Principatelor Romanesti,  a fost  ca noi nu am devenit niciodata paşalâc turcesc si cel putin am fost feriti de colonizarea turca. Ceea ce avem in Dobrogea, care a apartinut istoric paşalâcului bulgar, este nimic fata de ce s-ar fi putut intampla.

Tragedia balcanica a fostei Iugoslavii trebuie memorata bine din toate punctele de vedere. Nationalismul extremist nu poate aduce nimic bun, dar nici uitarea istoriei nu poate ajuta. Poate in curand vom discuta si despre Kosovo.

Tagged: Balcani, Europa 2012, Iugoslavia, Turcia

Posted in: 2012 - Europa, Analize, Balcani, Turcia