Teama declanșării haosului

Posted on 19/04/2012 by

9


[…] [Europenii] nădăjduiau să creeze o monedă rivală pentru dolarul american. Rezultatul a fost o versiune a etalonului-aur la care predecesorii lor renunțaseră cu mult timp în urmă. Inapte să modifice cursul de schimb al propriei lor monede, statele cu probleme ale zonei euro se străduiesc să redevină competitive, recurgând la „devalorizare internă“ prin reducerea forțată a salariilor și a prețurilor. De ce nu rupe nimeni acest jug? Da, e adevărat că tratatele în vigoare prevăd instaurarea irevocabilă a euro, însă tratatele se mai și schimbă. Să nu uităm că Franța și Germania au încălcat, anul trecut, un veritabil tabu, amenințând Grecia cu excluderea din zona euro, după ce guvernul de la Atena propusese organizarea unui referendum pe tema planului de salvare și a măsurilor de austeritate.

Unul dintre motivele menținerii zonei euro este teama declanșării unui haos financiar fără precedent. Altul este dorința de a nu irosi resursele investite zeci de ani în actualul proiect european. Așa se explică de ce, în ciuda vorbelor urâte aruncate de ambele părți, UE a mai dat o șansă Greciei. Totuși, zona euro rămâne vulnerabilă în fața oricăror șocuri viitoare. Piețele sunt încă îngrijorate de riscul intrării anumitor economii în incapacitate de plată și de colapsul parțial sau total al monedei europene. În aceste condiții, ar fi firesc ca liderii Bătrânului Continent să înceapă să analizeze scenariul unei dezbinări monetare. Poate că unii dintre ei o fac deja, însă, după ce dizolvarea zonei euro a fost descrisă în termenii unui nou Armagedon economic, aceiași lideri nu vor să arate cât sunt de preocupați în realitate de această variantă.

Interesant e că măsuri în acest sens nu a luat până acum decât un ONG britanic din sfera de influență a partidului conservator, cunoscut pentru pornirile eurosceptice. Chiar săptămâna trecută, Policy Exchangea anunțat lista celor cinci finaliști ai unui concurs dotat cu premii de 250.000 de lire sterline pentru cel mai bun proiect de gestionare a prăbușirii zonei euro. Una dintre cele cinci propuneri, aparținându-i lui Jonathan Tepper, enumeră 69 de rupturi monetare din ultimul secol. Majoritatea, consideră acesta, nu au dat naștere la nicio catastrofă, iar în cazul euro, dispariția sa ar contribui la o revenire accelerată a statelor cu probleme. Inspirându-se din colapsul imperiului austro-ungar, domnul Tepper creionează un scenariu al ieșirii Greciei, în care anunțul-surpriză este făcut într-un weekend, toate depozitele sunt denominate în drahme, băncile sunt închise. Pentru a evita migrația capitalului, sunt impuse controale stricte. Pentru plățile de zi cu zi, grecii folosesc bancnote euro marcate cu cerneală sau o ștampilă. Pe măsură ce drahmele intră în tiparniță, vechile bancnote sunt scoase din circuit. Impunerea de controale foarte stricte la graniță limitează la maximum ieșirea bancnotelor euro neinscripționate. În tot acest timp, instituțiile financiare își actualizează softurile necesare.

Principalul neajuns al zonei euro este, în opinia domnului Tepper, numărul prea mare al țărilor marcate de datorii și dezechilibre flagrante. Pentru Grecia, deprecierea ar îngreuna povara datoriei denominate în euro. Povară ce ar fi înlesnită de conversia bondurilor emise pe legislația greacă în drahme. La rândul lor, bondurile emise pe legislația altor țări ar urma să fie restructurate. Trei sintagme-cheie se desprind din teoria sa:  ruptură, restructurare, devalorizare. Un alt finalist al concursului sus-menționat, Roger Bootle, spune că poate cea mai bună variantă ar fi ca statele puternice să fie primele care părăsesc zona euro, șef de pluton urmând să fie Germania. Indiferent de algoritmul folosit la momentul rupturii, e clar că o asemenea fragmentare va duce la falimente pe bandă rulantă și la un veritabil coșmar legislativ. Activele companiilor cu operațiuni în afara țării vor fi reevaluate. Potrivit estimărilor lui Neil Record, și el implicat în competiție, sumele antrenate de dezechilibrul monetar ar fi atât de mari, iar obiecțiile celor implicați atât de numeroase și păguboase, încât moneda unică ar trebui desființată odată cu ieșirea primei țări din zona euro, făcând astfel imposibilă încheierea altor contracte în euro.   

Alți doi analiști care concurează, Jens Nordvig și Nick Firoozye, subliniază nevoia ca întreaga planificare a procesului de separare trebuie să fie transparentă, pentru a limita nervozitatea piețelor. După calculele lor, valoarea totală a expunerii transfrontaliere, aici intrând și bondurile, creditele, derivativele și contractele swap, se apropie de 30 de trilioane de euro. Minimizarea pierderilor ar fi posibilă prin convertirea tuturor contractelor în euro într-o formă modificată a ECU, predecesoarea euro, un „coş monetar“ format din monedele tuturor statelor membre. […]

[…]Soarta monedei euro va fi probabil decisă atât de factorii politici, cât și de cei economici. E adevărat că statele debitoare se vor sătura, la un moment dat, să aplice devalorizarea internă. Cele creditoare, la rândul lor, se vor sătura să îi tot ajute pe ceilalți. Și nici­una dintre cele 17 membre ale zonei euro nu va fi încântată să renunțe, chiar și parțial, la propria autonomie, mișcare necesară pentru salvarea monedei. Dar cea mai cumplită consecință a destrămării zonei euro ar fi prăbușirea haotică. O ruptură sistematizată, pusă cu atenție la punct, ar crește în schimb șansele recuperării altor beneficii ale integării europene (în frunte cu piața unică) din molozul rezultat. Pur și simplu, guvernele din zona euro trebuie să înceapă să-și imagineze inimaginabilul.

Niciun general onorabil nu ar refuza să-și plănuiască strategia pe care o va aplica într-un război inevitabil, chiar dacă e ultimul război pe care ar vrea să-l poarte.

Traducere fragmentara a articolului lui “Charlemagne – Currency disunion”, din The Economist. In limba romana, integral in Capital.

Advertisements