Pactul de Stabilitate, “capitalismul autoritar” şi lipsa competenţelor

Posted on 13/05/2012 by

0


In occident, pentru o lunga perioada de timp, dupa cel de al II-lea Razboi Mondial si in Estul fost comunist, pentru o perioada mult mai scurta, dupa caderea comunismului sovietic adaptat autohton,  s-au reluat traditiile iluministe ale secolului al XIX-lea, care s-au dorit garantii ale democratiilor liberale majoritare cam peste tot in acest batran continent.

La conducerea majoritatii statelor europene s-au perindat pe rand liberalismul, conservatorismul si  socialismul, fiecare cu o viziune mai mult sau mai putin coerenta asupra economiei si a societatii in care actionau. Bineinteles ca in unele foste  tari comuniste au existat (si mai exista)  simulacre in care singura  legatura cu aceste doctrine a fost numai eticheta – exemplul cel mai facil  fiind Romania.

In anii ‘70, ’80 si ’90 ai secolului trecut, anii cristalizarii conceptului Unionist European, progresul, pacea si bunastarea au fost identificate cu “statul social”, stat care s-a crezut destul de puternic pentru  a produce suficient pentru a intretine aceasta utopie. Stanga a fost reprezentata de social-democratia si dreapta creştin-democratica. Ambele garantand intr-un fel sau altul mentinerea acestui stat utopic.  Singura discrepanta in acest décor idilic a fost bineinteles guvernarea Thatcher in Marea Britanie, reprezentand un hard-core consevator, care dupa parerea mea a facut numai bine economiei britance pustiite aproape de  un deceniu si jumatate  de guvernarile socialiste ale lui Callaghan (76-79) si Wilson (74 – 76 si 64-70), cu un singur si nefericit episod conservator reprezentat de Edward Heath (70-74).

Corifeii Unionismului European au inteles extrem de iute necesitatea unei integrari economice rapide pentru sustinerea utopiilor create in deceniile mentionate mai sus.  Teza de baza a fost “too big to fail,” teza care impingea spre o integrare economica care sa creeze o putere greu de invins economic si o crestere suficienta prin aderarea statelor din Estul fost comunist care asigura aceasta crestere prin  pietele lor “virgine” si cu un potential de 250 de milioane de noi cetateni-consumatori.  Teoretic, teza a putut sa fie functionala daca nu ar fi fost declansat “tsunamiul economico-financiar – 2008”. O anologie simpla ar putea asemui situatia in Europa cu dezastrul nuclear de la Fukushima-Daiichi in Japonia. Nu a fost numai un cutremur de gradul  9, ci a fost si un tsunami. Digurile de 4-6  metri nu puteau opri valuri de 14-16 metri. Teza “too big to fail” a fost pusa si este in continuare pusa sub un mare semn de intrebare.

S-a dovedit ca integrarea economica nu poate fi eficienta fara o integrare politica paralela si nici nu poate satisface un nivel de viata ridicat bazat pe indatorarea suveranelor (state) care o asigura. Ipotezele de lucru ale Unionismului European s-au dovedit derizorii. Daca cetatenii unor state mint, de ce nu ar minti politicienii lor. Masluirea adevarurilor in statele numite PIIGS au adus Europa la situatia in care se afla astazi.

Presupus să asigure durabilitatea euro, pactul bugetar adoptat la începutul lui martie (a.c.) statorniceşte “capitalismul autoritar” propovăduit de Margaret Thatcher. Marea diferenta este ca reducerile bugetare pe care acesta le prevede nu mai sunt dictate de guverne alese în mod democratic, ci de pieţele financiare internationale, adica zecile de chipuri fara nume care lovesc in sute de milioane de oameni, din multe state, care vorbesc poate limbi diferite, dar cu toti impreuna numiti cetateni ai Uniunii Europene.  Adevarata problema nu este viabilitatea acestui Pact de Stabilitate Financiara ci functionalitatea demersului democratic.

Urmarind un articol bun al editorialistului suedez (de stanga!) Olle Svenning publicat in Aftonbladet (Poşta de seară), care apartine sindicatelor suedeze, putem zari o ipostaza dramatica a starii in care se afla astazi Uniunea Europeana. Scrie eseistul suedez:

Cu ocazia unui discurs la Confederaţia sindicatelor britanice, cu doi ani înainte de căderea Doamnei de Fier [ Margaret Thatcher, care a demisionat in 1990, deci discursul a avut loc in 1988] , preşedintele Comisiei Europene, Jacques Delors, promisese o Europă socială care să apere drepturile  sindicatelor şi să garanteze locuri de muncă pentru toţi. Militanţii  sindicali s-au ridicat ca un singur om să cânte un “Frère Jacques” întru gloria salvatorului lor. În timpul primilor cinci ani ai mandatului lui Jacques Delors, au fost create 12 milioane de locuri de muncă în sânul Uniunii Europene. Pro-europenismul era atunci un sentiment firesc.

Ce melodie ar intona confederaţiile sindicale europene în cinstea lui Herman Van Rompuy, actualul preşedinte al UE? Unul dintre cântecele compatriotului său Jacques Brel, poate, de exemplu “On n’oublie rien“. Astăzi sunt 17 milioane de şomeri în UE.

Mde’ o nostalgie a unui socialist legata de un alt socialist! Ambii preoti ai unui sistem defunct!

Din nefericire, romanii nu au avut parte de zilele bune promise de Jacques Delors, socialistul francez care a fost al VIII-lea Presedinte al Comisiei Europene, detinand aceasta functie de trei ori la rand, suficient sa-si tina promisunea si sa nenoroceasca Uniunea Europeana pentru decenii. Noi romanii am ajuns la sfarsitul zilelor festive cand totul inca mai mergea bine si sperantele erau hat departe. Pentru noi distrugerea acestei Uniuni ar fi o catastrofa si poate una la nivel ireversibil.

Bineinteles ca eseistul suedez are dreptate in felul lui de a pune problema, trebuie de inteles insa ca acest respectabil domn inca nu intelege ca cine ne-a adus in bratele “pietelor” si “agentiilor de rating” nu a fost Margaret Thatcher, ci utopicul (si poate bine intentionatul) Jacques Delors.

Suedezul nostru aduce si niste citate din gandirea altui om al stangii democrate Fritz Wilhelm Scharpf,  care si el are dreptate, citez:

Invitat să vorbească în sala de conferinţe desuetă a London School of Economics, Scharpf avertiza recent împotriva eroziunii democraţiei în sânul Uniunii: “Legitimitatea democratică presupune posibilitatea de a face alegeri politice chibzuite”. Legitimitatea guvernelor alese în mod democratic ar putea fi în primejdie, în special în ţările ajunse recent la democraţie:

Candidaţii nu lipsesc: Ungaria, Grecia, Portugalia, Spania, Italia. În aceste ţări, revolta se poate isca din populismul de dreapta sau de stânga. Şi pentru moment, din păcate, cel care predomină în mare măsură, bazându-se pe xenofobie, este cel de dreapta. Politicile anti-criză favorizează astfel de moduri de gândire primitive şi estompează ideea de cetăţenie europeană. În schimb, se ivesc prejudecăţile: lenea grecească împotriva naturii marţiale germane, corupţia europenilor din sud împotriva asiduităţii luteranilor din nord. Vechile clişee sunt în floare.

Adevarat, se poate intampla si se intampla deja in Olanda si mai rau in Ungaria – singurul raspuns pentru noi romanii nu poate fi decat ceea ce deja se doreste si este necesar de facut – aderarea si respectarea “Pactului de Stabilitate Financiara”.

Pentru toti cei care bat capul cu “independenta si suveranitatea” Romaniei le recomand numai evenimentele ultimelor zile ca sa inteleaga de ce este necesar un “capitalism autoritar” in locul unui “capitalism de cumetrie”.

Numai o disciplina impusa de UE ne poate salva de mafiotii sub acoperire care si-au gasit casa si ocrotire in Parlamentul Romaniei. Am sa inchei acest mic articol cu  inca un citat din eseul lui Olle Svenning:

Când păşea în sălile de şedinţe ale Uniunii Europene, Margaret Thatcher avea obiceiul să-şi înfigă privirea în ochii omologilor săi europeni şi apoi să exclame: “Îmi vreau banii înapoi!“. Această ideologie s-a întors; cu diferenţa că astăzi băncile sunt cele care îşi impun cerinţele.

Ca un fel de completare va propun lecturarea eseului meu “Pecunia non olet, banii nu au miros!” scriu acolo:

Societatea consumerista a dat gres si a subminat total legile naturii si ale dreptatii. Sistemul capitalist este lucrativ si corect numai dacă la el poate lua parte o majoritate masiva a societatii. Sistemul capitalist nu mai este fezabil atunci când devine o jucărie a pieţelor manipulate si instabile. În timp ce guvernele injectează miliarde de euro în pieţe pur şi simplu pentru a nu contraria faimosul Dow Jones, prestaţiile sociale se evaporă. Sumele evaporate pe pieţele de valori sunt o nimica toată faţă de slăbirea legăturilor sociale.

Romania – 2012  va genera o lectie politica pe care o va primi electoratul romanesc, lectie foarte asemanatoare cu cea primita in “Duminica orbului”  din 20 mai 1990, lectie pe care am descris-o in postarea anterioara (Jogging pe planeta maimuţelor electrocutate). Aceasta lectie politica predata sau nu acestui electorat va fi probabil ultima, dar cea mai meritata – ceea ce nu poate fi inteles cu capul va fi explicat  prin suturi in fund! Dl Premier Ungureanu a inteles-o in ultimele (care au fost si primele) discutii la Bruxelles. Zero toleranta chiar pentru clienti simpatici si docili ca romanii. Romanii vor trai exact in felul in care vor vota.

Advertisements