În 2005, Franța și Olanda au pedepsit aspru Uniunea Europeană, respingând fără drept de apel noul tratat constituțional. Au trecut șapte ani, iar cele două state se agită din nou.
E clar că măsurile de austeritate nu le sunt pe plac, așa cum au demonstrat rezultatele alegerilor prezidențiale din Franța și căderea guvernului olandez. În schimb, devin tot mai apropiate de partidele de la extremele politicii, atât de dreapta, cât și de stânga, formațiuni care resping pe de-a-ntregul proiectul european lansat acum atâtea decenii.
Totuși, pe cât ar fi de facil să alături cele două cazuri, pe atât ar fi de incorect. Franța e o țară imensă, definită de protecționism; Olanda, în schimb, e mică și extrem de atașată ideii de comerț liber. Franța s-a obișnuit să-și gestioneze finanțele publice după cum îi dictează primul instinct, în timp ce Olanda e văzută ca un model de disciplină fiscală. Frâiele Franței sunt ținute cu mână forte de președinte; în Olanda, puterea e gestionată printr-un complicat sistem parlamentar. La Paris, instituțiile europene sunt percepute ca niște sperietori; de la Haga, ele sunt văzute ca pavăze pentru țările de mici dimensiuni.
Dintr-un anumit punct de vedere, exact aceste contraste pot stârni neliniște. Dacă și aiuriții francezi, și sobrii olandezi sunt nemulțumiți de stadiul actual UE înseamnă că problemele sunt cât se poate de reale și profunde. Disprețul s-a adunat an după an, iar acum e tot mai evident că votul negativ din 2005 nu a fost rezultatul unei indispoziții de moment. La acea vreme, alegătorii din Hexagon s-au revoltat împotriva asaltului instalatorilor polonezi, după ce comisarul olandez Frits Bolkestein reușise liberalizarea granițelor. Acum, însă, chiar un fost discipol al domnului Bolkenstein, Geert Wilders, lider al partidului Libertății, de extremă dreaptă, a lansat un site pe care conaționalii săi să-i poată ocărî pe aceiași imigranți polonezi.
În ambele state, cei mai indignați sunt cetățenii din păturile inferioare, necalificați și needucați – cu alte cuvinte, cei care nu au avut mai nimic de câștigat de pe urma globalizării. Pentru ei, mult aclamata integrare europeană nu a reprezentat soluția, ci problema.
În acest context, e firesc să te întrebi dacă Uniunea mai e în stare să mai mențină disciplina bugetară la care speră. E clar că politica dură de austeritate impusă de Germania a fost greșită. Cel mai mare stat europen reușise să-și impună viziunea nu numai pentru că restul țărilor au avut nevoie de banii săi, ci și pentru că a fost sprijinită de aliați puternici. Încă de la începutul crizei, Nicolas Sarkozy a sprijinit constant toate deciziile cancelarului Angela Merkel. Iar premierul olandez Mark Rutte a fost factorul de echilibru, trăgând-o de mânecă de fiecare dată când era pe punctul de a ceda disperării zăpăcitelor guverne mediteraneene.
Acum însă, situația din Franța este alta. Iar domnul Rutte a ajuns a cincea roată la căruță, fiind forțat să demisioneze după eșecul negocierilor asupra bugetului. Ironic, guvernul său fusese de departe cel mai vocal în insistențele privind tăierea cheltuielilor bugetare și impunerea de reforme dure la nivelul întregii Uniuni – cu toate acestea, nu a reușit să atingă o țintă mult mai rezonabilă decât cele cu care se luptă Grecia sau Spania, de exemplu.
Cel mai puternic semnal de alarmă vine însă din altă parte. Atât în Franța, cât și în Olanda, între o cincime și o treime din electorat ar vota mâine cu formațiunile extremiste care se opun globalizării și integrării europene. Procese care, spun ele, ar fi dus la scăderea salariilor și la creșterea șomajului în rândul populației native, ba mai mult, ar fi provocat un val de imigranți, cu precădere musulmani, care profită de pe urma generoaselor sisteme de asigurări sociale din Occident.
De pe blogul Charlemagne al săptămânalului The Economist. Tradus de Capital.
Actualităţi Europene 
Posted on 15/05/2012 by Theophyle
0