Krugman, austeritatea si recesiunea japoneza

Posted on 24/05/2012 by

2


Toată lumea este de acord că o creştere economică mai puternică ar putea ajuta la rezolvarea problemei datoriilor. Rămâne de văzut dacă şefii de guverne vor fi în stare să accelereze ritmul creşterii. Revista britanică The Economist comparăcreşterea economică cu pacea în lume: toată lumea este pentru, dar nu se pot toţi înţelege asupra modului de a o săvârşi.

Nici ştiinţa economică nu oferă soluţii. De când a izbucnit criza financiară în 2008, în urma falimentului băncii americane de investiţii Lehman Brothers, dezbaterea-i în toi în rândul economiştilor despre mijloacele de a ieşi din criză. Pe scurt, au apărut două tendinţe. Pe de o parte, partizanii aplicării unor măsuri de relansare pe scară largă, de către autorităţile naţionale. Pe de cealaltă parte, cei care pledează pentru introducerea rapidă de măsuri de austeritate.

Mesajul cancelarului german, Angela Merkel, privind necesitatea pentru guverne de a-şi reduce deficitele,  este perceput ca fiind dogmatic, opozanţii subliniind că situaţia în multe ţări din sud – în special Grecia şi Spania – se va înrăutăţi. Credo-ul lor: a impune măsuri de austeritate în vremuri de recesiune nu face decât să înrăutăţească starea depresivă generală.

Principalul susţinător al acestei teorii este laureatul american al Premiului Nobel Paul Krugman. În editorialele sale publicate în The New York Times, el critică vehement şefii de guvern europeni. Aceştia cred, aparent, că nu pot genera creştere economică decât în durere (sub formă de măsuri de austeritate). Această viziune moralistă nu poate funcţiona, consideră Paul Krugman, şi cu cât mai repede Europa va ieşi din această cale, cu atât mai bine. Rezultatele alegerilor din Franţa şi Grecia nu l-au surprins: acestea dovedesc că, în comparaţie cu majoritatea politicienilor, populaţiile europene au o idee mai bună de cum a  ieşi din criză.

Recesiunea japoneză

Pentru adversarii politicii de relansare, exemplul Japoniei este grăitor. Această ţară se confruntă de la începutul anilor ’90 cu o criză comparabilă cu cea din Statele Unite şi Europa din 2008.

Autorităţile japoneze au încercat să-şi scoată economia din şanţ printr-o politică de relansare. Toate sumele injectate nu au putut totuşi împiedica faptul că Japonia, de douăzeci de ani încoace, are o creştere economică foarte mică şi se înfundă în mod regulat în recesiune.

Partizanii unei politici de relansare afirmă că guvernul japonez a intervenit mult prea târziu: în primii ani care au urmat explozia balonului, autorităţile au pus în aplicare întocmai o politică de rigoare, comparabilă cu cea adoptată acum în Europa.

Dar, chiar dacă toată lumea ar fi de acord că măsurile de austeritate în vremuri de recesiune sunt dăunătoare, ar mai trebui încă determinat unde ar trebui guvernul să aloce fonduri suplimentare. Argumentul uşor la care recurg apărătorii politicii de relansare, după părerea adversarilor, este că, pentru a stimula economia, statul trebuie să stimuleze cererea. Dar cererea pentru ce? Statul nu are nicio activitate de producţie, în afară de lucrările de infrastructură, cum ar fi şoselele, digurile şi podurile. De altfel în practică el adeseori susţine astfel economia. Dar poate să-i dea un impuls durabil în acest fel?

Discuţii practice

Podul care a costat 2 miliarde de dolari în Japonia, pentru a facilita accesul la o insulă de 800 de locuitori, a ajuns o poveste celebră. Statul a încredinţat astfel mai multor companii de construcţii un contract frumos şi a creat temporar locuri de muncă, dar economia nu a devenit mai productivă. Ne putem de altfel întreba  dacă astfel de proiecte pot reporni economia, fiindcă în definitiv, când podul este terminat, statul rămâne fără bani şi muncitorii din construcţii ajung la şomaj.

În Europa, această discuţie concretă nu a avut încă loc. Istoria Europei este plină de exemple de acest tip: autostrăzile din Spania şi Portugalia care permit turiştilor să ajungă la destinaţiile lor de vacanţă au fost finanţate mai ales din fonduri europene. Zonele sărace continuă să primească ajutoare de la fondurile structurale ale Comisiei Europene. Planurile prudente care sunt împinse înainte pentru a stimula creşterea în Europa sunt asemănătoare: fonduri suplimentare pentru Banca Europeană de Investiţii, astfel încât aceasta să poată finanţa proiecte mari, şi fonduri suplimentare pentru Comisie pentru ca aceasta să-şi poată extinde lucrările actuale.

Trebuie mai ales ca şefii de guverne să se arate convinşi că astfel de măsuri vor fi suficiente pentru a stimula în mod eficient creşterea economică în Europa. În orice caz, dacă doresc să facă cheltuieli.

Sursa: Fragmente dintr-un articol publicat pe Turow, tradus de PressEurop

Advertisements