Times: Am deschis “calul” Pandorei – era plin de idioti

Posted on 27/05/2012 by

3


Va aduc un articol bun semnat de editorialistul Hugo Rifkind de la cotidianul Times (Londra). Hugo Rifkind, născut în 1977, la Edinburgh este unul dintre editorialiştii principali ai cotidiuanului The Times. Cronicar pentru The Herald, el s-a alăturat în 2005 echipei The Times ca jurnalist de fapt divers şi editorialist. Scrie în mod regulat pentru The Spectator şi GQ.

Decanul cotidianelor britanice (1785), Times a fost mult timp cunoscut în toată lumea şi considerat ca fiind vocea “establishment”-ului britanic. În pofida marei difuzări, influenţa sa a diminuat considerabil de la cumpărarea sa în 1981 de către grupul lui Rupert Murdoch “News Corp” şi noua tendinţă cu mai mult sport şi ştiri despre celebrităţi.În scopul atragerii tineretului, ziarul a adoptat un format compact (tabloid) în 2004. Site-ul web găzduieşte între altele ziarul literar de referinţă – TLS, “The Times Literary Supplement”, conţinut multimedia şi rubrica “Comment Central”, care adăposteşte  blogurile ziariştilor proprii dar şi ale celor din alte ziare ale lumii anglofone. Arhivele, cu plată, reproduc paginile ziarului de la crearea sa în secolul XVIII.

***

Devine enervant acest obicei pe care îl au analogiile de a nu se potrivi cum trebuie. Mitologia greacă, în special, este cu mult mai puţin utilă decât ar trebui să fie. Povestea calului troian, de exemplu, ar trebui să fie o perfectă ilustrare a modului în care Grecia, o cochilie goală care conţinea doar datorii şi speranţe deşarte, a infiltrat zona euro şi a părăduit totul.

Dar spunând povestea aşa, se subînţelege că Grecia a făcut-o dinadins. De fapt, Grecia semăna mai mult  cu un cal troian încercând cu disperare să nu se spargă şi să nu iasă lucrurile rele din el. O cutie a Pandorei în formă de cal de lemn, crezând cu adevărat că va putea urca de-a pururea muntele fără să trebuiască să coboare, hrănind în permanenţă monstrul din pivniţă, care are un cap de taur şi un corp care, din păcate, nu este cel al unui urs.

Oamenii care au construit acest cal, şi care sunt sau poate nu înăuntrul acestuia – mă cam rătăcesc aici – au fost un timp încântaţi de faptul că diverse mărunţişuri păreau să se transforme în aur, dar acum se tem că dacă fac faţă cu adevărul se vor transforma în piatră.

Bun, aţi înţeles unde bat. Ajut cu ceva? Nu sunt deloc sigur.

Grecia, nepotul risipitor, Germania, mătuşa cu bani

Dacă Grecia ar fi o persoană, ea ar fi nepotul risipitor care nu este în stare să păstreze un loc de muncă şi este întreţinut de bătrâna mătuşă bogată din Germania. Dar nici analogia aceasta nu funcţionează atât de bine, în parte fiindcă Grecia este mai bătrână decât Germania, dar şi pentru că această dinamică mătuşă Germania poate oricând închide robinetul de bani.

Dar de fapt mătuşa Germania nu poate face nici asta, şi nu doar pentru că ruda ei zurbagie îi datorează atâţia bani încât dacă banca ei află că n-o să-i mai primească înapoi, riscă să-i ia propria ei casă, dar şi pentru că – aoleu Doamne, se îngreunează acum – cea mai mare parte din banii pe care Grecia i-a împrumutat nu sunt cu adevărat banii mătuşii Germania, ci i-au fost împrumutaţi de alte persoane, fără nicio legătură de rudenie, care au considerat Grecia ca fiind un plasament sigur întocmai fiindcă mătuşa Germania era în spate cu carnetul ei de cecuri.

Şi dacă mătuşa Germania – mai mă urmăriţi încă?  – încetează să mai fie în spatele Greciei, atunci aceşti oameni nu ar înceta să împrumute bani numai celei din urmă, ci şi celorlalte rude inutile, inclusiv nepoatei Spania, care este să zicem o prostituată fără domiciliu dependentă de droguri, finilor Irlanda şi Portugalia, care erau într-o stare similară dar care au găsit un loc într-un adăpost şi încep într-adevăr să-şi refacă vieţile, şi mai ales fratelui Franţa, care încă mai poartă costum şi merge la restaurante şic de dragul aparenţelor, dar care  noaptea acasă plânge în pernă de grozăvia facturii cardului de credit.

Şi dacă se întâmplă aşa ceva, mătuşa Germania nu-şi va primi banii înapoi, şi la final este la fel de năpăstuită ca toţi ceilalţi.

Zona euro, o kuktă sub presiune

Problema, după cum poate aţi observat, este că toate aceste analogii sfârşesc prin a fi aproape la fel de complicate ca situaţiile cărora sunt comparate. Poate că ar trebui să tragem o concluzie de aici. Ce concluzie mă întrebaţi? Ei bine, voi răspunde printr-o analogie. Imaginaţi-vă că zona euro este un cazan de aburi.

Şi dacă moneda euro ar fi o oală sub presiune, ar fi evident o oală stricată care trebuie reparată pe bani. Reparatorul nu ştie cât va costa, dar spune că va fi scump. Ceea ce te îngrijorează este că el a venit deja să o repare de trei ori în 2010, o dată în 2011 şi din nou doar cu câteva luni în urmă. De fiecare dată, te-a costat mai mult decât ai fi imaginat. De fiecare dată, el a jurat că va fi ultima dată.

Bănuieşti că el face o varză din ea, dar nu eşti sigur de ceea ce poţi să faci. Ai întrebat şi alţi specialişti în oale şi cazane, şi deşi ei nu sunt exact de acord asupra modului în care trebuie reparată a ta, sunt cu toţii la acelaşi diapazon: că te va costa o groază. În final eşti obligat să ai încredere într-unul dintre ei. Ce ştii despre oale? E ceva pe greceşte pentru tine.

Problema cu această analogie, desigur, este că reparaţia de oale este mai simplă decât economia şi deci soluţiile mai puţin variate. Pe ici pe colo, printre multitudinea de voci care piruie să ne atragă atenţia, or fi vreunii care au dreptate. Dar cine? Cum suntem noi presupuşi să facem distincţia între cei care spun că Grecia ar trebui să părăsească zona euro şi cei care spun că nu ar trebui? Sau între cei care spun că se poate şi cei care spun că nu se poate?
Zeii nu cunosc economia politică

Se pot trage învăţături din crize, dar numai într-o anumită măsură. În ultimii doi ani, ca şi mulţi alţi oameni, am învăţat foarte multe, de la ceea ce reprezintă Mecanismul European de Stabilitate şi de ce este el comparat cu un firewall, până la motivul pentru care, în pofida primei impresii, nu este bine atunci când cresc randamentele obligaţiunilor. Dar îmi dau de asemenea seama că nu au servit decât ca să mă facă să intru într-o categorie puţin mai bine informată ,de idioţi. Între timp, s-ar zice că a trecut în tăcere, prin spatele uşilor închise ale guvernelor, o întreagă armată de tehnocraţi care au remodelat lumea.

De o jumătate de secol încoace nimeni nu s-a sinchisit să încerce să înţeleagă obligaţiuni şi pieţe, fiindcă nu aveam impresia că trebuia să ne pese. Acum, avem impresia că trebuie să ne pese. Deci am dat jos târâş de pe Muntele Olimp economişti şi experţi, toţi aceşti secreţi manipulatori ai realităţii, şi am descoperit întru oroarea noastră că, deşi ei ştiu mai multe decât am şti noi vreodată şi au puteri şi competenţe la care restul  dintre noi putem doar visa, ei sunt la fel de rătăciţi, plini de defecte şi de vânt ca oricine altcineva. Ah, în sfârşit. O analogie care funcţionează bine. Mulţumesc zeilor.

Sursa: The Times of London tradus in roman de PressEurop

Advertisements