André Glucksmann: O sumbră viziune despre Europa

Posted on 09/09/2012 by

0


Despre André Glucksmann si opera sa in blogul meu de carte. Finanţe degradate, societăţi destabilizate, proiect comunitar slăbit: starea de slăbiciune care loveşte Europa de mai mulţi ani încoace este multiplă. În timp ce, la întoarcerea din vacanţă, pe conducătorii şi cetăţenii europeni îi aşteaptă etape importante, Der Spiegel a cerut acestui intelectual francez să detalieze care sunt şansele pentru ca Europa să regăsească un nou suflu. Aveti interviul original in Der Spegel ( in engleza)  tradus  de PressEurop.

***

Domnule Glucksmann, în lumina experienţei de viaţă şi a studiilor pe care le-ați efectuat  pe parcursul secolului al XX-lea, ca și gânditor antitotalitar, sunteţi îngrijorat în privinţa viitorului Europei?

Nu am crezut niciodată că pericolele au dispărut cu desăvârşire odată cu încheierea fascismului și a comunismului. Istoria nu stă niciodată în loc. Ea nu s-a oprit în Europa atunci când s-a prăbușit Cortina de Fier, chiar dacă ni se pare uneori că ar vrea să facă acest lucru. Democraţiile au tendinţa de a ignora sau de a uita dimensiunile tragice ale istoriei. În acest context aș răspunde “Da, la ora actuală evoluţia (Europei) este extrem de tulbure”.

Încă de la începuturile sale, acum 60 de ani, comunitatea europeană s-a împleticit aproape în continuu de la o criză la alta. Poticnirile sunt parte a modului ei normal de funcţionare.

Era europeană modernă se caracterizează printr-o tendinţă de criză. De aici, oricine poate trage concluzia generală că Europa nu este de fapt un stat sau o comunitate în sensul naţional, care  crește împreună din punct de vedere organic. De asemenea, nu poate fi comparată nici cu orașele-stat din Grecia antică, care formau o singură unitate culturală, în ciuda diferenţelor şi a rivalităţilor dintre ele.

Ţările europene sunt, de asemenea, unite prin unele asemănări culturale. Putem spune că există un spirit european?

Naţiunile europene nu sunt la fel, acesta fiind motivul pentru care ele nu pot fi îmbinate. Nu este comunitatea ceea ce le uneşte, ci un model social. Există o civilizaţie europeană şi un mod occidental de gândire.

Și care sunt caracteristicile acestui mod?

Încă de pe timpul filosofilor greci – de la Socrate la Platon și Aristotel – filosofia occidentală a moştenit două principii fundamentale: omul nu este măsura tuturor lucrurilor şi nu este imun în faţa eşecului şi a răului. Cu toate acestea, el este responsabil pentru acţiunile sale, pentru absolut tot ceea ce face sau se abţine de a face. Aventura speciei umane este o creaţie neîntreruptă a oamenilor. Dumnezeu nu este implicat în această aventură.

Susceptibilitatea la greşeală și libertate. Nu sunt aceste două aspecte fundamentale ale istoriei intelectuale a Europei suficiente pentru a se crea o uniune politică permanentă?

Europa nu a fost niciodată o entitate naţională, nici măcar în Evul Mediu creştin. Creştinătatea a fost şi a rămas mereu divizată între romani, greci şi, mai târziu, protestanţi. Un stat european federal sau o confederaţie europeană este un ţel foarte îndepărtat, îngheţat în caracterul abstract al acestor noţiuni. Cred că urmărirea acestui scop este un obiectiv greşit.

Este Uniunea Europeană (UE) în căutarea a ceva utopic atât din punct de vedere politic cât și istoric?

Părinţilor fondatori ai UE le place să invoce mitul carolingienilor, iar un premiu al EU a fost chiar denumit după numele lui Charlemagne (Carol cel Mare), dar, în ciuda acestui fapt, să nu uităm că nepoţii acestuia au divizat imperiul său. Europa este o unitate în diviziunea sa şi o fracţiune în omogenitatea sa. Oricum, în orice fel ai aborda acest aspect, este clar că Europa nu este o comunitate în termeni de religie, limbă sau morală.

Și totuşi, această comunitate există. La ce concluzie conduce acest lucru?

Criza Uniunii Europene este doar un simptom al propriei civilizaţii. Nu se auto-defineşte pe baza propriei identităţi, ci, mai degrabă, în baza diferenţierilor existente. O civilizaţie nu este în mod necesar bazată pe o dorinţă comună de a realiza tot ce este mai bun, cât, mai curând, pe a exclude şi pe a face răul un tabu. În termeni istorici, Uniunea Europeană este o reacţie defensivă în faţa ororii.

Este UE o entitate definită negativ care s-a născut din experienţa celor două războaie mondiale?

În Evul Mediu, credincioşii se rugau și cântau în acatiste: “Doamne, păzește-ne de epidemii, foamete şi război”. Acest lucru înseamnă că există o năzuinţă comună nu pentru bine, ci împotriva răului.

În zilele noastre, mulţi citează fraza: “niciodată un alt război” ca fiind “raison d’être” (motivul existenţial) al Europei.

Războiul din Balcani în fosta Iugoslavia și acţiunile ucigaşe subversive ale ruşilor în Caucaz nu s-au petrecut cu prea mult timp în urmă.  Uniunea Europeană s-a înfiinţat pentru o luptă comună împotriva a trei rele: memoria lui Hitler, holocaustul, rasismul și naţionalismul extrem; comunismul sovietic în timpul Războiului Rece și, în final, colonialismul, pe care unele ţări din comunitatea europeană au trebuit, cu mult efort, să-l abandoneze. Aceste trei nenorociri au condus la o înţelegere – comună tuturor naţiunilor – a democraţiei, care constituie un subiect central, civilizator, al Europei.

Îi lipseşte astăzi Europei o nouă provocare unificatoare?

Nu ar fost foarte greu de aflat dacă Europa nu ar fi acţionat, în altă situaţie, atât de lipsit de discernământ. La începutul anilor 1950, scheletul uniunii naţiunilor europene a constituit-o înfiinţarea European Coal and Steel Community (ECSC) – comunitatea europeană a industriei cărbunelui și oţelului –  prima alianţă economică, în domeniul industriei grele, care a depăşit graniţele unei naţiuni cu scopul prevenirii războiului și care viza zona Lorraine – Ruhr. Așa cum toată lumea ştie, omologul acestei uniuni ar fi, în zilele noastre, o alianţă europeană în domeniul energiei. În schimb, Germania a hotărât să pornească de una singură în tranziţia către o energie regenerabilă, ignorând parteneriatul european. Fiecare negociază în mod individual cu Rusia pentru petrol și gaze, Germania a semnat un contract pentru construirea  unei conducte de petrol în Marea Baltică în ciuda opoziției Poloniei și Ucrainei, iar Italia este implicată în South Stream, proiectul de construire a unui gazoduct care să traverseze Marea Neagră…

Uniunea Europeană (UE) nu şi-a pierdut din atracţie. Nimeni nu părăseşte zona euro în mod voluntar.

Socrate a spus odată că nimeni nu greşeşte în mod voit. Eu interpretez acest lucru astfel: lucruri rele încep să se întâmple odată cu scăderea propriei voinţe. Nu mi se pare că găsirea soluţiilor şi căilor de ieşire din criza financiară actuală ar fi un act de efort supraomenesc. De fapt, liderii UE reuşesc în mod permanent să găsească remedii care să vindece pe alocuri această criză.

Liderii europeni reuşesc să găsească soluţii de la un summit la altul, având întâlniri în Bruxelles la intervale din ce în ce mai scurte. Dar soluţiile, care ar trebui să fie fiabile, nu funcţionează în realitate.

Ceea ce lipseşte aici este o viziune globală. Se pare că Uniunea Europeană a uitat scopul pentru care există. Vor exista mereu soluţii pentru îmbunătăţirea instituțiilor UE și de a le ajusta la nevoile situaţiei. Ne putem baza din plin pe capacitatea inepuizabilă a politicienilor și avocaţilor de a rezolva aceste neajunsuri. Provocarea apare la un alt nivel şi este în mod evident o chestiune de supravieţuire: dacă bătrânele naţiuni ale Europei nu se unesc şi nu conlucrează în crearea unui plan comun, ele vor pieri.

Liderii europeni nu au realizat încă acest lucru?

Dacă da, de ce acţionează atunci într-un mod atât de lipsit de unitate? Problema mărimii a devenit o absolută necesitate în contextul globalizării. Doamna Merkel și-a dat seama, fără dubiu, că soarta Germaniei va fi decisă de asemenea în ograda Europei. De aceea, după ceva ezitări, domnia sa a ales solidaritatea, e drept, într-o măsură mai moderată. Fără îndoială, Merkel de asemenea permite Germaniei, Franţei, Italiei şi Spaniei să se divizeze în această perioadă de criză. Dacă ţărilor noastre li se permite să se divizeze sub presiunea forţei pieţelor economice, naţiunile vor pieri, atât în mod individual, cât şi ca uniune.

Vreţi să spuneţi că ideea de comunitate europeană ca și soartă nu există încă?

Nu în practică. Globalizarea provoacă haos global și de mult nu mai există o forţă poliţienească globală – rol care a fost jucat de Statele Unite timp îndelungat. Poate că jucătorii nu sunt foarte dornici de război, dar pe de altă parte ei nici nu îşi doresc neapărat binele unii altora. Fiecare joacă propriul lui joc. În această confuzie anarhică Europa trebuie să se analizeze pe sine însăşi şi să facă faţă ameninţărilor în mod activ. Rusia lui Putin, care vrea să recâştige din puterea pierdută, reprezintă o ameninţare. China, un stat sclavagist birocratic, este o ameninţare. Militanţii islamişti sunt şi ei o ameninţare. Europa trebuie să înveţe din nou să gândească în termeni ostili. De exemplu, filosoful german Jürgen Habermas nu vede acest lucru atunci când spune că cosmopolitismul bine intenţionat poate unifica pe oricine în contextul cetăţeniei globale.

În multe părţi ale lumii Europa este văzută ca un far al libertăţii şi respectării drepturilor umane.

Da, dar idealurile și valorile nu se îmbină pentru a forma soluții. Naţiunile europene pot avea cu siguranţă o multitudine atractivă de valori, dar doar prezentându-le ca şi făcând parte dintr-un catalog nu este suficient. În schimb, este important să abordăm încercările împreună. Europa se complace într-o stare de ezitare, care câteodată se poate transforma în ipocrizie. Există două modalităţi de a evita greutăţile; una ar fi de a te uita în altă parte şi a te preface că ele nu există. Cealaltă este fatalismul, adică să plângi neajutorat pe umărul cuiva şi să susţii că oricum nu se poate face nimic în privinţa problemelor. Marele istoric universal Arnold J. Toynbee a analizat evoluţia culturilor pe baza abilităţii lor de a face faţă în mod corespunzător încercărilor. Este Europa dornică să își confrunte propria soartă? Sunt motive să credem că nu.

Este acesta rezultatul lipsei unei conduceri adecvate?

Este mult mai mult decât atât. Este în acelaşi timp rezultatul eşecului intelectualilor, indiferenţei faţă de opinia publică şi a separatismului. Priveşte alegerile din Europa. Ce rol joacă politica externă și care este locul Europei în jocul mondial? Cu ceva ani în urmă, Europa și-a ales o înaltă reprezentantă pentru probleme de afaceri externe și politică de securitate; este vorba de Catherine Ashton, care s-a aflat în fruntea unei agenţii de sine stătătoare, care avea câteva mii de angajaţi civili. Unde este ea acum, ce face şi cine o bagă în seamă? Secolul XXI va fi secolul marilor continente care vor avea opţiunea de a se înţelege și a înainta împreună sau nu. Dacă Europa nu conlucrează, va cădea în secolul al XIX-lea; apoi, toată activitatea noastră politică va fi bazată pe memorii vechi: Europa, continentul nevoilor și al nostalgiei.

Cum poate fi revitalizat aportul energiei intelectuale? Gânditorii germani și francezi au fost pentru mult timp într-o stare de fascinaţie mutuală. S-ar putea spune că a durat de la Revoluţia Franceză până la mişcarea studenţească din 1968.

A fost o curiozitate care s-a născut din rivalitate și competiţie. Ne-am studiat reciproc și ne-am cunoscut destul de bine. Distanţa intelectuală a crescut în mod considerabil în deceniile recente. Au fost mereu diferenţe în modurile de gândire. Hegel a descris Parisul din perioada iluminismului ca un exemplu de “regat al animalelor inteligente”. Francezii au protestat şi au înjurat. Au continuat cu opinii diferite şi polemici. Discuţiile lor au fost relativ asemănătoare ziaristicii şi spectacolului, dar fără prea multă rigoare academică. Germanii au conceput sisteme explicative majore, compensând lipsa de unitate în politică și religie cu profunzimea în domeniul cunoaşterii. În zilele noastre, criza intelectuală atârnă greu în ambele ţări. Intelectualitatea, ca și clasă socială, nu mai există în Franţa şi  duce lipsă de coerenţă în ambele părţi ale frontierei germană-franceză. Intelectualitatea s-a pierdut în era post-modernistă.

Deci cei care caută să se eschiveze din calea marilor provocări nu mai au nevoie acum să creeze poveşti fabuloase?

Cel puţin asta este scris în ceea ce Lyotard vede ca sfârşitul sistemelor şi al ideologiilor, dar presupusul post-modernism non-ideologic este el însuşi o ideologie. O văd ca pe încarnarea mişcării de revoltă – revolta ca protest moral, constituind un sfârşit prin ea însăşi. Forma este conţinutul. Îmi aminteşte de personajul principal, Oskar Matzerath, din “The Tin Drum” (Toba de tinichea) de Günter Grass: “Văd, bat la tobe și insuportabila lume se descompune în bucăţele”.

Aveţi vreo speranţă copilărească?

Europa este încă un teren de joacă al ideilor, dar gândirea este atât de fragmentată, atât de înfrânată de scrupule, încât se îndepărtează de miezul problemei. În acest context este doar o imagine în oglindă a politicii.

Advertisements