Ştiri Europene – 18 Octombrie 2012 / Adio patrie-mamă

Posted on 18/10/2012 by

4


Criza a transformat Eurostat dintr-un institut de statistică în poliţia datoriilor. Până acum trei ani, Eurostat era o agenţie liniştită însărcinată cu compilarea cifrelor pentru Uniunea Europeană. Însă în octombrie 2009, şeful agenţiei, Walter Radermacher, a primit o scrisoare care a transformat Eurostat în poliţia datoriilor, cu puterea de a ancheta guvernele suspectate că măsluiesc datele oficiale. Scrisoarea venea de la Atena şi dezvăluia, cu o zi înainte de data programată pentru publicarea celor mai noi cifre, că Grecia era într-o situaţie mult mai gravă decât se credea, scrie Thomson Reuters. La acea vreme, noul guvern din Grecia tocmai descoperise că predecesorul său a ascuns amploarea reală a îndatorării ţării. În scrisoarea trimisă către Eurostat se arăta că deficitul bugetar al ţării urma să fie de fapt 12,5% din PIB pe tot anul 2009 şi nu 3,7% din PIB cum estimase guvernul anterior. Bomba aruncată de Grecia a distrus iluzia că toate statele din zona euro ar fi egale şi a subminat încrederea pieţelor, ceea ce a determinat Atena să ceară ajutor financiar interna­ţional. De asemenea, situaţia a expus incapacitatea Eurostat de a asigura calitatea datelor oficiale ale UE. În urma dezvăluirilor, agenţia de statistică a devenit un fel de auditor european. Din iulie 2010, legile UE conferă Eurostat autoritatea de a controla contabilitatea guvernului ori­cărui stat membru, sub ame­ninţarea amenzilor sau a altor pedepse din partea Curţii Europene de Justiţie. Puterile extinse ale agenţiei sunt un aspect mai puţin cunoscut al centralizării instituţiilor europene şi al controlului mai mare asupra bugetelor naţionale, ca urmare a crizei datoriilor, care durează deja de trei ani. “Pe vremuri, vedeam o problemă, ceream lămuriri şi ni se spunea că problema nu este de fapt o problemă, iar noi nu puteam dovedi contrariul”, îşi aminteşte Radermacher, care bănuia încă înainte de 2009 că finanţele Greciei nu sunt în regulă, dar nu putea face nimic. “Acum îi pot spune unui ministru de finanţe: arată-mi fluturaşul cu salariul.” Integral in Ziarul Financiar.

Lobbyştii mai fac o victimă la Bruxelles. Comisarul european pentru Sănătate a demisionat pe fondul unui scandal de trafic de influenţă. Comisarul european pentru Sănătate şi Protecţia Consumatorului, maltezul John Dalli, a demisionat din cauza unei anchete a Oficiului european de luptă antifraudă (OLAF), privind traficul de influenţă. OLAF a acţionat în urma unei plângeri primite din partea unei companii suedeze, Swedish Match, care denunţa faptul că a fost contatctată de un om de afaceri maltez sub pretextul că are legături cu Dalli şi poate influenţa o propunere de lege privind produsele pe bază de tutun. Mai precis, este vorba despre ridicarea interdicţiei de vânzare în Uniunea Europană a tutunului suedez („snus”), un fel de tutun măcinat fin şi amestecat cu apă, fabricat în special de Swedish Match şi consumat în Suedia şi Norvegia. Raportul OLAF, remis luni Comisiei Europene, a demonstrat că antreprenorul maltez a încercat să obţină avantaje financiare în schimbul acestei influenţe. Ancheta OLAF nu a permis găsirea unor dovezi concludente privind o „participare directă” a comisarului, dar consideră că acesta a fost informat în legătură cu demersurile producătorului maltez. Dalli a respins categoric acuzaţiile de trafic de influenţă şi şi-a explicat decizia de a demisiona prin dorinţa sa de a se apăra şi de a apăra Comisia. În ciuda faptului că a demisionat din postul de comisar european, Dalli a declarat că „va continua să facă demersuri pentru revizuirea directivei privind tutunul aşa cum îşi propusese Comisia. Decizia lui Dalli de a demisiona după ce a fost în vizorul OLAF este fără precedent. Ea permite evitarea demisiei colective umilitoare la care a fost constrânsă echipa condusă de luxemburghezul Jacques Santer la 15 martie 1999. Comisia Santer a fost constrânsă la această demisie după ce comisarul francez Edith Cresson a fost acuzată de nepotism şi nereguli în gestionarea unui program european de formare profesională. Integral in Adevarul.

Congresul PPE: Wilfried Martens, ales preşedinte al formaţiunii pentru un nou mandat. Belgianul Wilfried Martens a fost ales preşedinte al PPE pentru un nou mandat de trei ani, la finalul primei zile a Congresului Popularilor Europeni de la Palatul Parlamentului, el fiind, de altfel, unicul candidat la funcţie. Martens a primit 91% de voturi favorabile din totalul celor exprimate. El a anunţat că îl nominalizează pentru funcţia de secretar general al PPE pe spaniolul Antonio Lopez-Isturiz, acesta urmând să fie votat joi de delegaţii PPE. De asemenea, vicepremierul şi ministrul de externe ceh, Karel Schwarzenberg, şi-a retras candidatura sa pentru una dintre cele 10 funcţii de vicepreşedinţi ai PPE. Numărul candidaţilor rămaşi în cursă rămâne astfel 13, printre aceştia aflându-şi şi românca Anca Boagiu. În vârstă de 76 de ani, Martens este preşedinte al PPE încă din 1992. La finalul anilor ’70 şi în anii ’80 el s-a aflat la conducerea a două guverne ale Belgiei. Mediafax.

François Hollande în presa europeană.  Preşedintele Franţei, François Hollande, a acordat, miercuri, un interviu mai multor ziare europene, printre care LE MONDE. El precizează în multe privinţe poziţia Franţei în contextul reuniunii la vîrf de mîine de la Bruxelles a Uniunii Europene. “Tot ce era mai rău a rămas în spatele nostru” – iată cum sintetizează printr-o singură frază François Hollande etapa în care se află Europa în raport cu criza. Altfel spus, tot ceea ce era mai grav, mai periculos, de natură să ducă chiar la destrămarea zonei euro a fost depăşit. Putem spune deci că François Hollande se duce la Bruxelles pe o notă optimistă şi cu idei clare. El este încrezător în capacitatea europenilor de a crea o uniune politică, dar numai după ce va fi concretizată cea bugetară, bancară şi socială. După alegerile europene din 2014, însă, va fi deschsă calea şi pentru mobilizarea europenilor în vederea unei veritabile uniuni politice. François Hollande mai consideră că ieşirea din criză este iminentă, suntem aproape de ieşirea din tunel, spune el întrucît la întîlnirea europeană la vîrf de pe 28 şi 29 iunie au fost luate deciziile cele bune: Grecia a făcut mari eforturi pentru a-şi reforma economia şi administraţia, iar solidaritatea europeană a funcţionat. In ce priveşte Franţa, şi ea este angajată în eforturi substanţiale, iar François Hollande reaminteşte că Parisul îşi propune să reducă deficitul public, anul viitor, la limita acceptată de Uniune, adică 3 la sută din Produsul Intern Brut. Restabilirea echilibrului în materie de conturi publice este preconizată pentru 2017, în condiţiile în care, precizează François Hollande, între 2007 şi 2012 datoria publică a Franţei a crescut de la 62 la 90 la sută din Produsul Intern Brut. Şeful statului francez continuă să pledeze pentru mutualizarea parţială a datoriilor în zona euro, prin emiterea de euro-obligaţiuni, ceea ce riscă să-l pună din nou în dezacord cu poziţia Berlinului. Intrebat însă ce crede despre cancelara germană Angela Merkel, preşedinte francez spune: “ea este clară în afirmaţiile sale, spune exact ceea ce gîndeşte ceea ce ne face să cîştigăm timp; nu i se poate reproşa doamnei Merkel că ar avea puncte de vedere ambigue; ori, e mai uşor de negociat cînd punctele de plecare sunt clare şi explicite.” Un elogiu care nu va fi însă de natură să simplifice sarcina de negociator a preşedintelui francez. În privinţa viitoarei arhitecturi europene, şeful statului francez evocă extinderea Uniunii, dar arată că acest fapt nu va putea împiedica o mai strînsă cooperare doar a unora dintre state, care vor opta pentru o integrare mai accelerată. Va fi cazul, de exemplu, cu statele care vor adopta taxa pe tranzacţiile financiare. Iar la întrebarea “care este cel mai mare pericol care ameninţă Europa”, François Hollande răspunde cu o notă de reflecţie filozofică: “să nu o iubim… Construcţia europeană rămîne cea mai frumoasă aventură a continentului nostru. Europa este prima putere economică a lumii, un spaţiu politic de referinţă, un model social şi cultural. Ea merită o renaştere pentru a reînnoda cu speranţa”. Inafară de cotidianul francez Le Monde, interviul lui François Hollande a mai apărut în cotidianul britanic The Guardian, în spaniolul El Pais, în ziarul polonez Gazeta Wyborcza, în italianul La Stampa şi în cotidianul german Süddeutsche Zeitung. RFI

Adio patrie-mamă. Câteva regiuni din Europa vor independenţă. Mulţi scoţieni, catalani şi basci luptă pentru înfiinţarea propriilor state. În Belgia, conflictul dintre flamanzi şi valoni este departe de a se stinge. O tendinţă opusă conceputului de integrare europeană. “Rule, Britannia! – dar nu la noi!”Acesta ar putea fi şi sloganul mişcării pentru independenţa Scoţiei. După mai bine de trei secole de apartenenţă la Regatul Unit al Marii Britanii, scoţienii ar urma să-şi decidă viitorul în 2014. După luni de negocieri, premierul David Cameron şi şeful guvernului scoţian, Alex Salmond, au semnat înţelegerea care va permite organizarea unui referendum pe această temă. Conform cerinţei guvernului britanic, pe buletinul de vot ar urma să figureze o singură întrebare privind separarea Scoţiei de Regatul Unit, cu două variante de răspuns: “da” sau “nu”. Prin dorinţa lor de obţinere a independenţei, scoţienii s-au alăturat comunităţilor care vor să-şi urmeze propriul drum. Cu precădere regiunile bogate ale Europei cer să se desprindă de ţară. De exemplu, conform unei analize Eurostat, realizate în 2009, Catalonia şi Ţara Bascilor asigurau aproape un sfert din PIB în condiţiile în care cele două regiuni se întind pe mai puţin de 10% din suprafaţa Spaniei.Probabil, în curând, nici nordul Italiei (Tirolul de Sud şi regiunea metropolitană Milano) nu va mai fi dispus să finanţeze sudul mai sărac al ţării. La rândul lor, scoţienii ar vrea să-şi păstreze veniturile obţinute din exploatarea zăcămintelor de petrol. Cea mai gravă, însă, este situaţia din Belgia – ţară în care separatiştii flamanzi cer tot mai vehement să se desprindă de sudul vorbitor de limbă franceză. Flandra asigură 60% din PIB-ul Belgiei. Dar regiunile care luptă pentru separare nu au numai argumente de natură economică, susţine Prof. Silke Göttsch-Elten – etnolog la Universitatea din Kiel. Cea mai pregnantă este dorinţa acestora de a-şi defini identitatea: “Limba, istoria comună sau tot ceea ce, în general, ţine de cultură”, afirmă Silke Göttsch-Elten. Înainte de orice, mişcările din vestul şi sudul Europei doresc să asigure independenţa grupurilor etnice cărora le aparţin. Dar, conform dreptului internaţional, secesiunea nu este permisă, deci nu se pot separa împotriva voinţei ţării-mamă, explică Prof. Christian Hillgruber de la Universitatea din Bonn. “Juriştii sunt de acord că se poate ajunge la grave încălcări ale drepturilor omului sau chiar la genocid, cum s-a petrecut în Kosovo””. Destrămarea Cehoslovaciei (1993) a fost un proces paşnic, susţinut de ambele părţi (ulterioarele state ceh şi slovac). Chiar dacă în anumite ţări, ca Spania sau Irlanda, grupările separatiste mai organizează lovituri, Christian Hillgruber este de părere că situaţia nu e mai tulbure comparativ cu îndelungatele războaie pentru independenţă din alte părţi ale lumii, cum ar fi Eritrea sau Sudan. În cazul secesiunii Scoţiei, de exemplu, problema ar fi consecinţele “divorţului”, în special “împărţirea averii şi a datoriilor. Scoţia nu va deveni independentă fără a prelua şi o parte din datoriile Regatului Unit”, spune prof. Hillgruber. În aceste condiţii, este posibil ca, în cele din urmă, scoţienii să opteze pentru mai multă independenţă economică faţă de Londra, dar fără a-şi lua rămas bun pentru totdeauna de la Regatul Unit. DW

Advertisements